Matei Vişniec: La Paris Europa de Răsărit apare ca un fel de spaţiu fără magie cel puţin la nivel literar
Venit în România pentru a-şi lansa cel mai recent roman “Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” apărut de curând la Editura Polirom Matei Vişniec a povestit pentru cotidianul.ro despre sertarele romanului despre şansele literaturii române la export şi trecând de la mărturisiri despre Parisul lui de suflet a ajuns şi la rana deschisă care e Republica Moldova. Matei Vişniec îşi lansează romanul luni 4 mai la Librăria Cărtureşti MŢR la ora 18.00.
În cât timp aţi conceput şi aţi scris “Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” şi de unde acest titlu alarmant?
Îmi doream de mai multă vreme să mai scriu un roman în româneşte. Ultimul îl scrisesem în iarna anului 1982/1983… Aveam o mulţime de note şi de idei dar îmi lipsea… timpul sau mai bine zis o anumită disciplină. Am citit pe vremuri pe vremea când eram student o dată o frază atribuită lui Marin Preda care mi-a rămas mereu în minte: un romancier s-ar părea că ar fi spus el are nevoie înainte de toate de "oase bune" altfel spus de o bună structură osoasă a corpului astfel încât să poată rămâne aşezat timp de ore şi ore la masa de scris.
Acest "supliciu" fizic de a fi capabil să rămână lipit de scaun şi aplecat asupra mesei timp de ore şi ore este prima condiţie a romanicerului… Ceva e adevărat în această frază ea este de fapt o metaforă care vrea să spună că un roman nu poate fi scris fără o enormă disciplină interioară şi de lucru şi fără o anume continuitate. În ce priveşte "Sindromul de panică…" l-am scris în şase luni cu o disciplină de fier. Am început pe 1 ianuarie 2008 şi l-am terminat şase luni mai târziu la început de iulie. Apoi au urmat corectările reluările completările etc. Am scris această carte deci extrem de repede pentru că mi-am propus şi un alt exerciţiu spiritual cu acest roman: acela de a mă bucura eu însumi şi de a mă amuza eu însumi scriindu-l.
În ce priveşte titlul l-am căutat îndelung la sfârşit în interiorul cărţii… Şi l-am găsit după multe încercări. Un titlu e ca o perlă rară trebuie să te scufunzi în apă să cauţi să revii la suprafaţă să deschizi o primă scoică să vezi dacă este vreo perlă în interior dacă nu te scufunzi din nou în corpul textului (al piesei al romanului) şi cauţi cauţi până când titlul se impune de la sine cu metafora pe care o conţine. Al meu este cam explicit dar acest lucru nu mă deranjează…
Aţi mixat în acest roman atât de mult autobiografia cu ficţiunea autoironia cu tonul serios că în cele din urmă distincţia e aproape neoperabilă. Ce efect ţintiţi cu această formulă?
De la bun început am vrut să abordez tema fantasmelor culturale. Deci nu a fantasmelor erotice (despre care s-au scris munţi de cărţi) nu a fantasmelor politice nu a fantasmelor profesionale… De fapt trăiesc de peste 20 de ani într-un oraş Parisul care este prin excelenţă unul al fantasmelor. Oricine vine la Paris pentru prima
dată are deja în minte "un plan al priorităţilor emoţionale": unii se duc întâi şi întâi la Turnul Eiffel alţii la catedrala Notre-Dame alţii se duc înainte de toate pe urmele impresioniştilor în Montmartre alţii fug întâi la Luvru… Cine nu a fantasmat asupra Parisului? Fiecare are în minte un Paris al său populat de personaje literare şi artistice. Când un iubitor al literaturii şi al artelor trece prin Montparnasse el se gândeşte aproape instinctiv la Sartre Modigliani etc. îi vede aproape pe toţi aceşti artişti ca pe nişte fantome pe terasele cafenelelor… Eu însumi am umblat ani şi ani de zile prin Paris obsedat de aceste "fantome" de toate aceste personaje devenite mitologice…
În plus turistul cultural la Paris mai dă din când în când şi peste tot felul de tăbliţe lipite de tot felul de faţade din care află că acolo ar fi locuit timp de câţiva ani Hemingway că dincolo ar fi locuit Lenin şi aşa mai departe. Parisul este populat de fantome după cum creierul nostru este populat de fantasme culturale. Se întâmplă deseori însă ca oamenii să ajungă la Paris şi să rămână… dezamăgiţi. Realitatea oraşului nu se suprapune peste realitatea fantasmatică.
Cartierul Montparnasse nu mai colcăie de artişti a devenit unul turistic… Acum ca să poţi întâlni artişti trebuie să te duci mai degrabă în comunele învecinate cu Parisul la Montreuil unde chiriile sunt mai ieftine şi unde pictorii sculptorii fotografii companiile de teatru îşi pot închiria foste spaţii industriale pentru a-şi face ateliere. Numai că omul care ajunge la Paris nu ştie nimic despre Montreuil el vrea să regăsească atmosfera de altădată în Montmartre sau în Montparnasse… Fantasmele nostre culturale sunt deci în continuu decalaj cu realitatea iată unul dintre punctele de plecare ale romanului care este chiar un punct de plecare autobiografic… În rest ar însemna să mint spunând că am căutat efecte deosebite amestecând autobiografia cu ficţiunea. Procedeul este vechi de când lumea am recurs şi eu la el pentru că mi-a conferit o mare libertate de mişcare între lumea interioară şi cea exterioară.
Cât de legat vă simţiţi de România şi ce schimbări observaţi de fiecare dată când vă întoarceţi în ţară?
După cum vedeţi rămân în mod fundamental legat de România din moment ce scriu roman în româneşte (ca să nu mai spun că în fiecare zi realizez emisiuni în limba română la RFI în redacţia de la Paris unde lucrez de prin 1991 ca ziarist). Sunt fundamental legat de limba română este singura limbă în care simt emoţia poeziei… şi limba în care am scris timp de 20 de ani poezie. Când mă întorc în România ceea ce mă uluieşte cel mai mult este această senzaţie că nimic nu se schimbă dar că totul se schimbă. Greu de explicat. La Bucureşti mă pot plimba ore în şir pe străzi unde nu s-a schimbat nimic. Dacă deschid televizorul descopăr însă că totul s-a schimbat că inclusiv limba română se modifică evoluează… Zilele pe care le petrec în România câte o săptămână la fiecare două sau trei luni sunt de stupefacţie continuă. Sentimentul extraordinar pe care îl pot avea într-o librărie văzând că se publică enorm de multe cărţi interesante poate fi contrariat imediat de o anumită vulgaritate în viaţa cotidiană…
Care sunt locurile din Paris în care vă simţiţi cel mai bine?
La Paris locuiesc de mai bine de 13 ani în arondismentul al XIII-lea care are un farmec nebun. De altfel locurile pe care le evoc în roman precum cafeneaua Saint-Médard nu sunt departe de locuinţa mea. Arondismentul meu are farmec pentru că este încă un cartier popular. În restaurante
vin să ia masa oamenii din cartier turiştii sunt încă în minoritate… La zece minute cu pasul dau de Sena şi mă pot plimba pe malul ei în special spre noua Bibliotecă Naţională "François Mitterrand" care este un ansamblu arhitectural suprarealist scos parcă din coşmarurile lui Chirico. Mă mai plimb deseori pe o mică colină La Butte aux Cailles unde au mai rămas nişte rânduri de case şi străzi în pantă pavate cu piatră de caldarâm. Când mă plimb prin acest mic perimetru am impresia uneori că sunt pe Dealul Spirii la Bucureşti înainte de demolări înainte de 1977… În orice caz un român la Paris prin ceea ce vede şi prin ceea ce simte nu este niciodată departe de România.
Cum se vede de la Paris viaţa culturală din România? Care credeţi că sunt domeniile care pot sta la acelaşi nivel cu ce se întâmplă în Occident şi unde se simte cel mai tare aerul provincial?
Ah dacă am şti să-i primim ceva mai bine pe străini la noi în România atunci şi cultura română şi viaţa culturală din România s-ar "vedea" mai bine de la Paris. Dacă hotelurile nu ar fi atât de scumpe la Bucureşti dacă n-ar exista acest reflex al taximetristului de a-l jupui pe străin precum şi reflexul similar al unor chelneri… Ce vreau să spun este că de fiecare dată când am venit cu prieteni francezi în România ei rămân îndrăgostiţi de această ţară în ciuda numeroaselor peripeţii de ordin… tehnic. Dacă am reuşi să nu ne vulgarizăm total să nu ne mercantilizăm total să nu ne pierdem total simţul ospitalităţii să nu ne orientalizăm total… Ce bine ar fi şi pentru cultura română! Pentru că iată despre România se vorbeşte ceva mai mult şi mai frumos în ultimii ani… Ar trebui să le mulţumim în primul rând cineaştilor noştri care au obţinut premii importante la Cannes… dar şi multor regizori directori de teatru şi organizatori de festivaluri care au atras mulţi străini în România… Nu există nici un domeniu în care România să nu poată fi competitivă atunci când voinţa politică se asociază cu talentaţii creatori români. În ultimii ani Institutul Cultural Român a funcţionat ca o veritabilă agenţie de promovare a culturii româneşti în străinătate iar efectele s-au simţit imediat… Mai rămâne ca această misiune să fie sprijinită în continuare mai rămâne ca alte iniţiative de acest gen să poată lua naştere. România are puţine lucruri de trimis la export dar ar putea exporta cultură şi ar putea crea pe teritoriul ei o formă de turism cultural.
Citeste tot in Cotidianul.
În cât timp aţi conceput şi aţi scris “Sindromul de panică în Oraşul Luminilor” şi de unde acest titlu alarmant?
Îmi doream de mai multă vreme să mai scriu un roman în româneşte. Ultimul îl scrisesem în iarna anului 1982/1983… Aveam o mulţime de note şi de idei
Acest "supliciu" fizic
În ce priveşte titlul
Aţi mixat în acest roman atât de mult autobiografia cu ficţiunea
De la bun început am vrut să abordez tema fantasmelor culturale. Deci nu a fantasmelor erotice (despre care s-au scris munţi de cărţi)
dată are deja în minte "un plan al priorităţilor emoţionale": unii se duc întâi şi întâi la Turnul Eiffel
În plus
Cartierul Montparnasse nu mai colcăie de artişti
Cât de legat vă simţiţi de România şi ce schimbări observaţi de fiecare dată când vă întoarceţi în ţară?
După cum vedeţi
Care sunt locurile din Paris în care vă simţiţi cel mai bine?
La Paris locuiesc
vin să ia masa oamenii din cartier
Cum se vede de la Paris viaţa culturală din România? Care credeţi că sunt domeniile care pot sta la acelaşi nivel cu ce se întâmplă în Occident şi unde se simte cel mai tare aerul provincial?
Ah
Citeste tot in Cotidianul.
Comentarii