regizor caut piesa

PERSONAJELE:

VERA - 17 ani

MARINA - 15 ani, sora Verei

ELENA - 17 ani

ANDREI - 17 ani

ALEXA - 17 ani, fostă colegă a celor menţionaţi

DIXI - 17 ani, fostă colegă a celor menţionaţi

RĂNITUL 1 - 17 ani, soldat

SOLDATUL MORT - 17 ani 
 

(Într-o hrubă, în timpul unui bombardament) 
 
 

Scena I

VERA, MARINA 
 

(Scena este întunecată. Din stânga, pătrund câteva raze palide care permit să se observe aspectul de hrubă al încăperii. Spaţiul se lărgeşte spre dreapta, unde se zăresc diverse umbre, indistincte în această scenă. Vera intră prima, bâjbâind, pipăind pereţii. O trage de mână pe Marina, care în cealaltă mână ţine o păpuşă de cârpă. Se aud bubuituri înfundate, de afară.) 
 

VERA: Hai, Marina, intră. Aşa, apleacă-te. Sper să nu-ţi fie frică... Locul e cam strâmt, cam întunecos, dar e singurul unde am putut aduce cărţile... 

MARINA: Aici e? Peştera asta o numiţi voi şcoală?... E cu totul altfel de cât îmi închipuisem... E aşa de frig... de întuneric... Acolo, în munţi, la cabană, mama îmi povestise lucruri atât de frumoase!... 

VERA: De ce tot aduci vorba despre mama? Mama nu mai e. Şi nici cabana. Uită-le pe amândouă. 

MARINA: De ce să uit? Nu vreau asta. Mama era atât de bună... Ea m-a-nvăţat tot ce ştiu până acum... Era ca o lumină... 

VERA: Iar eu îţi repet că mama nu mai e. Şi nici tata, şi nici fraţii noştri. Aşa cum nimic nu mai este cum era odată! 

MARINA: Dar, Vera... 

VERA: ... Tu ai avut noroc până acum. Ai trăit în refugiu, cu mama, dar noi, aici, am privit totul cu ochii deschişi. Şi tata a murit cu ochii larg deschişi, a murit ca un erou, privindu-şi duşmanii în faţă. Şi fraţii noştri au murit scoţând răniţii dintre ruine, pentru a-i adăposti în alte ruine, mai puţin şubrede... Acum am rămas numai noi. Tu şi eu. Şi trebuie să mergem mai departe. 

MARINA: Spui că aici e şcoala?... Ce mult mi-am dorit s-ajung la o şcoală adevărată... (Se aud explozii.) 

VERA: Observi? Când treci pragul încoace, zgomotele parcă se mai domolesc. 

MARINA: Sau nu ne mai sperie aşa de tare. E întuneric, dar nu mai îmi e atât de frică;

dacă  sunt cu tine... 

VERA: Hai. Hai... 

MARINA: Şi totuşi... Nu peştera asta aş fi vrut s-o văd, ci şcoala cea adevărată, clădirea

cu ferestre mari, cu grădină..., cu... (Izbucnind.) De ce venim noi aici, Vera, Ce căutăm în bezna asta? Unde e şcoala promisă de mama? Unde, unde?... 

VERA: Ţi-am mai spus. Clădirea aceea nu mai este. E o ruină, năpădită de şobolani.

Venim aici pentru nişte răspunsuri... Azi e 15 septembrie. Mă întreb câţi îşi vor mai aminti. (Mişcare şi zgomot uşor în dreapta.) Stai.E cineva aici. Aşteaptă. 
 

(Se strâng în braţe, încremenite.) 
 

Scena II

ELENA, ANDREI, VERA, MARINA 
 

(Se luminează uşor partea din dreapta. Elena şi Andrei, aşezaţi pe scaune, la o masă, dorm cu capetele pe un vraf de cărţi, caiete împrăştiate.Pe jos, peste tot, lăzi şi teancuri imense de cărţi. Elena tresare dintr-odată.) 
 

ELENA: Am auzit un zgomot, Andrei. Scoală-te, vine cineva. (Andrei ridică, buimac, capul.) Să ascundem cărţile! (Acoperă masa cu o cuvertură ponosită.) Aşa, scoate-ţi si ochelarii... Hai să facem pe îndrăgostiţii, ca de obicei, să nu bănuiască... (Vrea să-l sărute.) 

ANDREI: Ce-i? Lasă-mă... M-am săturat!... Tot or să ne prindă-ntr-o zi... Ce mi-e azi, ce mi-e mâine sau poimâine... 

ELENA: Da, ai dreptate, dar mai avem de lucrat, Andrei, mai avem atâta de scris... N-am ajuns nici la 2010... 

ANDREI: (Învins.) Da, da... mărturia, cronica vie a faptelor... 

ELENA: Tu scrii atât de frumos, Andrei, atât de real, ar fi păcat să se piardă. 

ANDREI: Stau aici ca un nevolnic şi scriu, pentru că nu sunt în stare de altceva. Poate că un trup plin de răni ar fi o cronică şi mai vie!... 

ELENA: Hai, Andrei, nu te mai gândi la asta. Hai să facem pe îndrăgostiţii... (Andrei o respinge.) Cine-i acolo? 

VERA: Elena? Andrei? Ce mult mă bucur că vă văd! (Se îmbrăţişază.) Ea e sora mea, Marina. A trăit în munţi. Anul acesta trebuia să intre la liceu. 

ANDREI: (Fascinat.) Îmi pare bine. Iartă-mă că nu mă ridic. Picioarele... Nu vor să mă ţină... O boală din copilărie. 

ELENA: (Către Vera.) Ştiam eu că o să vii. Eram sigură! 

VERA: Nu s-ar zice că ne-aţi aşteptat. (Priveşte în jur.) 

ELENA: Ba da, ba da. Dar, drept să-ţi spun, nu mai ştiu exact ce dată este astăzi. Înseamnă că e 15 septembrie... 

MARINA: Păi voi nu aţi venit pentru deschidere? 

ANDREI: Ce deschidere? 

MARINA: A... anului şcolar... Mama aşa-mi spunea: că la fiecare început de an, copiii vin cu flori şi profesorii se bucură că-i revăd... Flori nu se pot găsi, din păcate... 

VERA: Taci! 
 

(Andrei îşi pune ochelarii, dă cuvertura la o parte şi începe să scrie, mecanic, într- un caiet gros. Din când în când, o priveşte pe Marina, visător.) 
 

ELENA: Adevărul e că noi nici n-am plecat. Am stat toată vara aici. 

VERA: În peştera asta? De ce? 

ELENA: (Confidenţial.) Andrei. Scrie opera vieţii sale...îşi aminteşte tot, scrie tot, cercetează ziare, documente, cărţi vechi... Nu trebuie să uite nimic... E atât de inteligent, de profund... Va fi opera vieţii lui... 

VERA: Elena, tu îl iubeşti. 

ELENA: (Tristă.) Nu mă crede, nu mă ascultă... El crede că e doar un fel de joc şi chiar aşa şi este, în aparenţă. E atât de neîncrezător şi de abătut din cauza... (Priveşte spre picioarele lui Andrei.) Scrisul îl ţine în viaţă... 

VERA: Bine, dar când va termina? Când va ajunge în prezent? 

ELENA: Nu va ajunge niciodată în prezent. Trecutul e inepuizabil Despre fiecare clipă poţi scrie zeci de pagini. Stau noaptea şi-i povestesc, şi-i aduc aminte despre lucruri pe jumătate uitate. Uneori, durerea retrăirii e atât de vie, încât ne trezim că plângem în hohote, îmbrăţişaţi. Iar uneori, rar de tot, râdem ca nişte copii şi ceva ne învăluie ca-ntr-un nor luminos, timpul devine mai uşor şi o fericire rară coboară asupra noastră. Aş vrea să mor în clipele acelea. Să murim împreună....Dar ştiu că n-am dreptul... el trebuie să scrie, să scrie mereu... să nu se piardă nimic... 

VERA: Elena, eu cred că tu nu faci altceva decât să te minţi. Şi să-l minţi şi pe el. Îl duci mereu spre trecut, îl rătăceşti în acel labirint ca o călăuză vicleană. Pentru nişte fărâme de rai, şi acelea atât de iluzorii, îl cobori mereu în infern... 

ELENA: Pentru unii oameni, coborârea în infern este un destin... 

VERA: De ce nu îl laşi pe el să aleagă?...  
 

(Interval de linişte. Îi privesc pe ceilalţi doi. Andrei scrie, Marina priveşte peste umărul lui.) 
 

Scena III

ALEXA, DIXI, VERA, MARINA, ANDREI, ELENA, DOI RĂNIŢI 
 

(Zgomote puternice de explozii, ţipete, apoi linişte. Intră două fete, Alexa şi Dixi, cărând pe rând un soldat mort şi unul grav rănit. Sunt de o veselie deplasată. Alexa vorbeşte tare, vulgar şi agresiv.) 
 

ALEXA: Hei! Hello!! Trezeşte-te, naţiune! Ave Cezar, mortăciunea te salută! (Trânteşte pe jos soldatul mort.) 

DIXI: Ajută-mă, Alexa, că ăsta al meu e mai greu. O avea mai mult plumb în el decât al tău! (Îl trânteşte în cruciş, peste celălalt.) Cât e ceasul? O fi dimineaţă? 

ALEXA: Seară, dimineaţă, ce mai contează? Când te distrezi aşa de bine, noaptea sau dimineaţa nu sunt decât momentul ca s-o iei de la capăt! 

DIXI: Chiar aşa! Ia uite cine-i pe-aici! Nu v-am mai văzut d-un car de ani! Aşa mi se pare. (Ceilalţi privesc neclintiţi.) 

ALEXA: Tot aşa mutre posace aveau şi ultima dată. Vai de capul lor! 

DIXI: Pe când noi... Am dansat toată noaptea la club, la Continental... 

VERA: Continentalul nu mai există. 

MARINA: Mama şi tata s-au căsătorit la Continental... Vrei să spui că... 

VERA: (Răspicat.) Continentalul nu mai există. E o îngrămădire de fiare şi cărămizi, printre care roiesc şobolanii! 

ALEXA: Mă faci mincinoasă, hai? (O îmbrânceşte.) Te crezi şmecheră, da? Totdeauna ai făcut pe deşteapta, Vero. Dar ascultă la mine: zău că nu eşti decât o proastă! 

DIXI: Chiar aşa! 

ALEXA: Atât de proastă şi de idioată că nu poţi pricepe că Continentalul e acolo unde am eu chef să fie! 

DIXI: Unde e distracţia, acolo e Continentalul! Ce poate ăştia să ştie!... 

ANDREI: (Neridicând ochii din caiet.) Vorbiţi cu dezacorduri şi cacofonii... 

ALEXA: Cine ce te-a întrebat pe tine, ologule? Nu vezi că nu eşti bun de nimic? Uite-aici bărbaţi adevăraţi, ratatule! (Dă cu piciorul într-unul din soldaţi.) 

ELENA: Lăsaţi-l în pace! Andrei e un geniu.... 

ANDREI: Nu-i nevoie să-mi iei apărarea, Elena; nu mă atinge părerea lor. Poate că într-un fel au dreptate... 
 

(Un soldat geme. Marina observă. Se apropie de el, rupe rochia păpuşii şi-i pansează rănile. Rămâne lângă el.) 
 

VERA: Ce faci, Marina? 

MARINA: Cred că acesta trăieşte. Am să stau cu el. 

DIXI: (Se apropie de Elena.) Şi cum spuneam...Am petrecut până-n zori, am dansat la Continental!... Era plin de soldaţi şi de ofiţeri... 

ALEXA: Şi am băut!... Şi vodcă, şi rom... 

DIXI: Şi gin... 

ALEXA: Îhî, chiar şi whisky. Mai am de-un deget aici. (Scoate o sticlă din sân.) 

DIXI: Închipuiţi-vă, în timpurile astea asemenea chestii... Băieţii au fost de milioane! Au făcut rost de ce vrei şi ce nu vrei... 

ALEXA: Dar şi noi... (Face cu ochiul.) Am fumat şi... 

DIXI: Ce? Aţi avut şi....? Şi eu de ce n-am ştiut nimic? Mie de ce nu mi-a dat nimeni? De ce, Alexa, hm? Aşa prietenă îmi eşti? 

ALEXA: Ce te smiorcăi atâta? Nu ajungea pentru toată lumea! Am tras şi eu un fum de la... (Gest în sus.) Am fost pe fază... Eu sunt totdeauna pe fază! 

DIXI: Trădătoareo! 

ALEXA: Cine m-a pus să te iau după mine?! Pleacă! 

DIXI: (Plângăreaţă.) Aşaaa? Atunci a dracu' să fii tu cu Continentalul tău şi cu ofiţerii tăi şi cu romu' tău blestemat... şi a dracu' să fiu eu că m-am luat după tine... (Plânge.) Egoistă fără suflet ce eşti!... 

ALEXA: (Răstit.) Eşti mangă!!! (Sec. Către ceilalţi.) E mangă. (Se întinde pe jos, sprijinită pe soldaţi, să bea.) 

DIXI: (Pe acelaşi ton , din ce în ce mai plângăreţ şi mai nesigur.) Zice asta: hai, fată, diseară la Continental... 

ANDREI: "Hai, ţaţo la Iunion..." 

DIXI: ...zice: hai la Continental, că o să ne distrăm, o să uiţi de toate. Io zic: da' ce-o să zică şefu' dacă fugim de la fabrică? Zice: ce-ţi pasă ţie de şefu? Zic: îmi pasă, că o să facă spume la gură şi o să ne treacă pe lista neagră şi o să ne caut ăia-n tot oraşul! Cu câinii o să ne caute, şi când ne-o prinde... Zice: n-o să ne prindă, că ne-ascunde băieţii! O să mergem la Continental şi o să rămânem de tot acolo, şi-n fiece seară o să dansăm şi-o să bem şi-o să fumăm prafuri de visat frumos... Şi-acum uite. Ăştia e morţi (Arată spre soldaţi.), ăia ne caută... Şi eu sunt trează, mai trează ca niciodată! Şi-n hruba asta e frig şi e-ntuneric! Ce caut eu în hruba asta?! 

ALEXA: Eşti mangă. Hai, ia de-aici. (Îi aruncă sticla pe jos.) 

DIXI: (Îi aruncă sticla înapoi, isteric.) Nu mai vreau! Eşti o mincinoasă. Sunt trează şi-n loc de muzici şi lumini, văd numai cadavre! Cadavre moarte şi cadavre vii... şi eu sunt tot un cadavru.... (Plânge cu hohot.) 

VERA: De ce-aţi intrat aici? 

DIXI: Nu prea ştiu... Ne rătăciserăm după explozie. Eu i-am adus încoace. Cred că mi-am adus aminte. 

ELENA: N-a fost doar o întâmplare. 

VERA: Poate c-ar fi mai bine să plecaţi. 

DIXI: N-avem unde să ne ducem. Dacă plecăm, o să ne rătăcim din nou. 

ELENA: Rămâneţi. E loc destul. 

ALEXA: (Priveşte sticla.) S-a terminat. (O azvârle. Cu convingere.) Viaţa-i o căţea, şi trebuie să muşti tu mai întâi, până nu te muşcă ea pe tine! 

MARINA: Trebuie că ai suferit mult, Alexa... (Despre rănit.) S-ar putea să trăiască... Ţine! (Îi dă Alexei păpuşa. Aceasta vrea s-o arunce, dar o aşază cu stângăcie deoparte.) 

ELENA: ...Când eram copii, ne jucam împreună. Ţineţi minte, în clasa I? Ne aduna pe toţi doamna învăţătoare, într-un cerc mare, şi cântam... "Am pierdut o batistuţă..." 

ALEXA: Eu îmi amintesc mai bine "Ţară, ţară, vrem ostaşi": 

DIXI: Sau "Uliul şi porumbeii". 

VERA: Copiii sunt cruzi de mici. Şi joacă jocuri crude. 

ELENA: Dar jocurile te-nvaţă reguli. Nu poţi trăi fără ele. 

VERA: Trebuie să şi vrei să le respecţi. Asta te învaţă la şcoală. De asta am venit aici. 

MARINA: Eu nu, eu am venit din curiozitate şi din iubire. Am dorit atât de mult să vin... Acolo, n-am mers la şcoală. M-a învăţat mama din toate câte ceva. Şi eu îmi aşezam păpuşile două câte două, pe scaune, ca să cred că sunt la şcoală. Dar nu mă puteam iluziona prea mult. Voiam să văd copiii, să-i cunosc, să-i ating, să privesc în ochii învăţătoarei, să-mi zâmbească, să mă certe dacă trebuie să o întreb şi să-mi răspundă, să ne jucăm în curtea şcolii... 

VERA: Marina, taci! 

ELENA: Las-o să viseze. Îmi amintesc cum ne ţineam toţi de mână, cu tine, Alexa, şi cu Vera şi cu Dixi şi cu băieţii... Andrei putea alerga pe atunci... Ce fericiţi eram! 

ANDREI: Amintiri... Mereu amintiri... Dacă n-ar fi fost boala aceea poate că aş fi zăcut şi eu acum lângă ei (vorbeşte despre soldaţii muribunzi.) Mi-am tot plâns şi mi-am blestemat destinul... dar poate că e un dat în toate... Pentru prima dată cred asta... şi mă bucur.... (Apucă mâna Marinei, cu gingăşie.) Şi nu din teama de moarte, o, în niciun caz. Oricând pot ieşi să primesc un glonţ în piept. Dar azi mă simt uşor ca un fulg, simt o briză atingându-mi sufletul... o speranţă... 

MARINA: Aş fi vrut să mă prind şi eu de mână cu voi, şi doamna învăţătoare... 

VERA: Doamna învăţătoare... 

MARINA: Ştiu! Ştiu că nu mai este! Eşti atât de cinică, Vera... 

VERA: Sunt realistă. Nici profesorii, nici învăţătorii nu mai sunt. Au fost printre primii prigoniţi! Unii au încercat să vorbească la tribună şi au fost seceraţi de mitraliere, alţii au luptat şi au fost ucişi. 

ANDREI: Alţii au fost batjocoriţi şi umiliţi, torturaţi până şi-au pierdut credinţa şi rostul şi au murit în tăcere, ca atâţia alţii... 

MARINA: Şi poate că alţii sunt ascunşi în munţi şi de acolo vor începe o nouă lume... 

ALEXA: (Tare.) Am urât şcoala! Era o rigiditate şi o disciplină... Reguli peste reguli, care de care mai absurde... La mine acasă nu existau reguli. De ce să nu faci ce vrei? De ce să nu vorbeşti când vrei, să vii când vrei şi să pleci când nu mai vrei să stai? Să ţipi când vrei şi să-ţi iei lumea-n cap când vrei? Tatăl meu făcea numai ce voia! Ce bărbat! Când credeam că nu va mai veni niciodată, se trântea uşa de perete, ne trezea din somn şi-i poruncea mamei să-i aducă mâncare şi băutură, apoi striga la noi: "Jucaţi, nenorociţilor, bucuraţi-vă că mă vedeţi; jucaţi, mă, netrebnicilor, că vă frâng oasele!" 

DIXI: Şi voi eraţi lihniţi de foame şi abia vă ţineaţi pe picioare, iar maică-ta era o umbră de femeie... 

ALEXA: Tata era măreţ! Era o forţă! Jucam până ne amorţeau picioarele şi mai jucam o dată de frica niuelei până se îndura de rugăminţile mamei şi ne trimitea la culcare. Iar mama - îşi merita soarta. Avea un suflet de sclavă. Făcea tot ce i se spunea. Am jurat că o să fiu exact ca tata, că n-am să fac niciodată ce vor alţii... Am fugit de la şcoală. Am fugit şi din fabrică. Am fugit şi de poliţie de atâtea ori... Am fugit mereu. 

VERA: Ai fugit, dar n-ai ajuns niciodată niciunde. 

DIXI: Ai fugit, ai fugit, dar i-ai tras şi pe alţii după tine... Uite, ăştia doi au dat colţu'. 

MARINA: Încă nu, acesta o să scape, dacă-l îngrijim. 

DIXI: Şi pe mine m-ai amăgit, Alexa. Dar acum sunt trează şi văd foarte bine că m-am rătăcit. 

ALEXA: Puah! 

ELENA: Ce s-a întâmplat cu părinţii tăi? 

ALEXA: Tata e foarte bine. E cineva! Petrece, bea şi mănâncă, înconjurat de lume aleasă... Face numai ce vrea, ca-ntotdeauna. 

DIXI: Tatăl tău a murit bolnav, în spital. Ros de vicii, slab şi flămând. Nici măcar n-a murit în luptă pentru vreo cauză... 

ALEXA: (Cu disperare.) Minţi! Să n-o credeţi! Tata trăieşte, oamenii îl adoră, îl urmează, îl aplaudă, peste tot... 

DIXI: Iar mama ta munceşte nonstop în fabrica de arme, dincolo de gardul electric... Şi-a vândut viaţa ca să-i poată creşte pe fraţii tăi mai mici. 

ALEXA: O sclavă, ce spuneam... 

DIXI: Şi fraţii tăi muncesc. 

ELENA: De ce nu-i vizitezi? Ai putea să-i ajuţi. 

ALEXA: De ce să-i ajut? Mai bine-ar fi murit. Creierul lor e mort, numai mâinile sunt vii. Muncesc întruna, ca nişte omizi oarbe şi fără minte. 

ANDREI: Viaţa e un dar, chiar dacă e imperfectă. 

MARINA: Şi trebuie iubită. 

ALEXA: Haida-de! Ia mai lăsaţi-mă cu textele astea! Viaţa nu trebuie iubită oricum. Viaţa e a celor puternici! (Se ridică şi caută sticla, dar nu mai e nimic în ea; o izbeşte de pământ.) Nu mai e niciun strop. Gata! V-am ascultat prea mult. Dixi, fato, mai eşti ţâfnoasă? (Se împiedică de soldaţi.) Halal amorezi ne-am mai găsit şi noi... Hai să căutăm alţii, că ăştia s-au dus... Hai, că mi-e aşa de sete!... 

MARINA: Dixi, nu! Alexa, nu pleca, e periculos. Unde vrei să te duci? 

VERA: Fuge din nou. Asta e tot ce ştie. 

ALEXA: Hai, fato... Nu ştii ce pierzi... Pe voi nu vă iau, că nu sunteţi în stare. 

DIXI: Eu nu mai plec... mă doare capul. Mi-a ajuns atâta distracţie. Unde te duci? 

ALEXA: Găsesc eu un alt Continental!... Mi-e sete, mi-e aşa o sete!... (Iese, fugind. Se aude un răpăit de mitralieră şi ţipătul Alexei.) Aaaaaah!...  

ELENA: Stingeţi toate luminile! Linişte!... Ne pot descoperi... 
 

(Se dezlănţuie exploziile, scena se zguduie.) 
 

VERA: La pământ! 
 

(Se aud proiectile, explozii în întuneric. Bombardamentul atinge apogeul. Apoi se opreşte. Scena e cufundată în beznă.) 
 

Scena IV

Aceiaşi, fărăAlexa 
 

(Scena se luminează treptat. Personajele formează un grup compact, în mijloc, în jurul rănitului şi al celui mort. Marina şi Andrei se desprind dintr-o îmbrăţişare. Elena îi priveşte melancolic. Dixi ţine păpuşa strâns în braţe.) 

ANDREI: (Către Elena.) Acum nu a trebuit să ne preface. Elena, iartă-mă. 

ELENA: Văd. Înţeleg. 

ANDREI: Ea nu-mi aduce aminte de trecut. E cladă şi bună şi luminoasă. (Îşi zâmbesc şi îţi mângâie chipurile.) 

ELENA: Dă-mi ochelarii, Andrei. E rândul meu să scriu. De fapt, ideea manuscrisului a fost a mea. Şi nici nu mai ştiu care sunt amintirile tale şi care ale mele; am rătăcit prin trecutul tău până m-am confundat cu el. Ar trebui să încep să-l recuperez pe-al meu. Să mă cunosc, să mă descopăr prin scris, aşa cum te descoperi tu, Andrei, prin iubire. Cred că asta mi-am dorit întotdeauna. Poate că e un destin... 

DIXI: Păpuşa Marinei. Mi-a dat-o mie.... Chiar seamănă cu ea... Sau nu. Cu altcineva, nu? 

VERA: E doar o păpuşă cu un chip convenţional. 

DIXI: Ba nu, uite, când o ţin aşa în lumină, parcă ar fi Elena, iar acum, cu ochii deschişi, are chipul tău, Iar acum, cu părul în vânt... (Se învârte. )... ah, dac-aş avea o oglindă... nu pot să cred... mi-e teamă că seamănă puţin şi cu mine!... Biata Alexa.... 

MARINA: Cel mai mult seamănă cu Alexa... Are o faţă de copil... 
 

(Rănitul geme.) 
 

RĂNITUL: Apă... (Marina îi dă.) Unde sunt? Cine sunteţi? 

VERA: Eşti la şcolală. Azi e 15 septembrie. E ziua când începe şcoala. Ca-n fiecare an. 

RĂNITUL: Am fost departe... Sunt obosit... E greu... 

ELENA: Odihneşte-te, rămâi cu noi. Suntem colegii tăi. 

ANDREI: Atât te rog. Spune-ne. Ce ai văzut acolo? Cum era? 

RĂNITUL: Era o lumină mare... Era frumos... Vorbiţi-mi... 

ELENA: E o şcoală nouă. E frumos. Profesori nu mai sunt. Şi nici prea mulţi copii. Suntem numai noi. Şi avem cărţi. Şi ce nu e în cărţi, e în manuscris. Andrei a scris tot. Şi acuma scriu eu, apoi, pe rând, fiecare. Seara citim şi ne întrebăm o mulţime de lucruri. La unele reuşim să găsim răspunsuri. 

VERA: De aceea suntem aici. Să găsim împreună răspunsuri... 
 

CORTINA