regizor caut piesa

EA (într-un salon de clinică psihiatrică): 

Unde mă  aflu? Ce zi e azi? Marţi? Nu! Marţi cumpăr carne. Apoi o trec prin maşina de tocat carne. Vineri? Nu, vineri fac ordine în apartament. Ordine... Duminică?... Duminică seara? Sau duminică dimineaţa?... Cât am dormit? O oră? O zi?... Aţi spălat podeaua... Aici era o băltoacă de sânge. Aţi spălat-o... Ce perete alb! Nu se vede nimic. Nu se mai vede nici un strop de sânge... Acolo... E cineva acolo? Ce-i cu glasul meu? Parcă nu-i glasul meu... N-am vorbit demult cu nimeni... Picioarele mele... Sunt atât de bronzate... Şi mâinile, şi gâtul... Ce piele netedă... Am o piele atât de frumoasă... 

Cum am putut? Cum am ajuns aici? De ce toate astea mi s-au întâmplat mie? De ce tocmai mie? Nu te speria când vezi răul... Nu te teme. Aşa-mi spunea mama. Am visat-o pe mama... „Rabdă... Rabdă şi iartă”... Aşa mă învăţa mama... Nu era vorbăreaţă... Era zgârcită la cuvinte... Era zgârcită... Eu nu semăn cu ea... Nu ştiu cu cine semăn. Poate cu bunica... Bunica era veselă... Îi făcea pe toţi să râdă. Şi eu îi fac pe oameni să râdă. Toată viaţa am luptat cu tristeţea... De ce sunt tristă? Trebuie să cred în oameni. Oamenii sunt buni... Nu, oamenii nu sunt buni...  

Oamenii se împart în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, slabi şi graşi, fricoşi şi curajoşi, proşti şi deştepţi, periculoşi şi nepericuloşi.

Domnule, eşti periculos? Nu? Domnişoară, eşti periculoasă? Nu? Doamnă, eşti periculoasă? Nu! 

Nu ştiu nimic despre voi. Aproape nimic. Chiar dacă aţi începe să  vă scoateţi hainele una după alta, acum, aici, fără a sta pe gânduri... Dacă aţi rămâne goi puşcă în faţa mea, nu aş putea afla mare lucru despre voi. Pentru că cel frumos se poate întâmpla să fie rău, cel urât ar putea fi deştept, cel bun ar putea fi gras, cel curajos ar putea fi prost, iar cel slab ar putea fi periculos. Fiecare din voi ascunde ceva, fiecare păstrează în adâncul  sufletului un secret, fiecare are nevoie de haine pentru a-şi acoperi goliciunea, fiecare vrea să se îmbrace cât mai bine, mai elegant, mai modern, dar se îmbracă după cum îi permite buzunarul. 

Domnule, ce ai în buzunar? Domnişoară, ce ai în buzunar?  

Acum priviţi ce am eu în buzunare! Nisip... Nisip...  
 

(Femeia scoate din buzunar pământ, îl cerne din palmă  în palmă.)  
 

EA: Încă n-am scăpat de nisipul Mării Negre... Abia m-am întors de la mare... Vara asta am revăzut-o... După zece ani... Marea... MAREA... Il mare... 

Cu cine credeţi că am fost pe litoral? Cu nimeni altul decât cu soţul meu. N-am să vă spun dacă e frumos sau urât, gras ori slab, bun sau rău, fricos ori curajos. Ar reieşi că îl bârfesc. Tot ce vă pot spune e că nu este un om periculos. De aceea trăim împreună de atâţia ani, de aceea ne ţinem de mână când mergem pe stradă... Amore mio... Cuore mio... Bărbatul meu are ochi negri şi părul zburlit de vânt... Faţa lui e inteligentă şi serioasă, iar pe bărbie are o gropiţă jucăuşă, exact ca la Michael Duglas... Nu, nu seamănă deloc cu Michael Duglas... E cu totul alt tip de om... 

Marea vuia când ne-am apropiat de ea. Vuu-u! Vu-u-u-u-u! Val după val se rostogolea spre mal şi pliosc! peste picioarele noastre, peste pulpe, peste pantalonii mei de vară, uşori, comozi şi cu un fel de broderii pe craci... De obicei eu nu port pantaloni, dar de data asta mi-am cumpărat o pereche de la piaţa centrală, tot acolo i-am luat şi nişte chiloţi de baie bărbatului meu. El încă nu-i probase şi mă temeam să nu se enerveze când o să-i vadă... Să nu se enerveze...  

Am mers cât am mers pe dunga udă de la marginea mării, eu din urma lui... Cielo, acqua, sabbia... Am trecut de locul cel mai aglomerat al plajei, unde se prăjeau la soare trupuri de bărbaţi, femei şi copii. Am ajuns la un depozit, unde câţiva tipi reparau o plasă mare, verde, întinsă pe nisip. Parcă erau nişte muşte care se zbăteau în plasa unui păianjen uriaş...  

Am trecut şi de locul unde erau priponite de mal nişte bărci, ne-am căţărat pe un podeţ alungând pescăruşii de pe el, am sărit pe partea cealaltă, am scăpat sacoşele, le-am adunat, am mers cât am mers până s-au rărit cu totul corpurile bronzate şi păturile pe care dormea câte cineva... Gata, opreşte-te! Am obosit! Stăm aici, lume puţină, foarte puţină, linişte, soare, doar vuietul mării şi noi doi... Nu! Zice soţul aflat cu vreo treizeci de paşi înaintea mea... Mai mergem! O să găsim un loc mai bun! Mai liniştit, mai retras, cu nisip mai alb, mai curat...    

Doar câte un cort se mai vedea pe ici-colo şi câte un cearşaf sau o umbrelă  singuratică pe nisip... Am strigat, am dat din mâini, i-am arătat soţului că vreau să mă opresc, dar el nu, uite-acolo malul vine pieziş spre marea însorită, acolo nu e nimeni, de acolo îşi va putea arunca undiţa în apă şi va prinde guvizi, mulţi guvizi sau poate un şalău... 

Lasă-mă  cu şalăii tăi!, am ţipat de sub borurile pălăriei de paie. Nu mai fac nici un pas! Tocmai văzusem o tufă înflorită pe o dună de nisip. Eu pe duna aceea vreau să-mi întind pătura şi prosopul, aici mă opresc, lângă tufa încărcată cu flori mici albastre... Flori... Fiori... Mi-am scos pantalonii, maioul, m-am culcat şi am închis ochii... Nu mi-am dat seama când m-a furat somnul. M-a trezit bărbatu-meu: „Stă unu' aicea în pula goală şi tu lângă el! Da? Îţi place? A lui îi mai mare decât a mea, da?” Şi fuga iarăşi spre malul pieziş unde îşi pusese undiţa şi îngropase o sticlă de bere în nisipul ud... 

Tipul care stătea pe dâmb în poziţie de drepţi, la vreo zece paşi distanţă de mine, ţinea un ziar deasupra capului. Avea fruntea înaltă, gâtul ţeapăn, nasul coroiat şi nu-i vedeam chestia. M-am ridicat în picioare şi am alergat spre apă. Uf-f-f! Un val mi-a sorbit genunchii sub spuma lui, alt val m-a izbit în piept. Parcă mă întorceam în bulboana unde am vieţuit cândva ca amebă. Mă simţeam o amebă. Aşa înoată amebele în oceanul planetar, apoi ies pe ţărm, se transformă în moluşte, apoi în broaşte, în şopârle, în tritoni, brontozauri, dinozauri şi după milioane de ani se transformă în oameni.  

Mă luase ameţeala, nu mai puteam rămâne nici o secundă în apă. Târându-mi picioarele spre pătura mea, l-am văzut pe tipul de pe dâmb. Stătea în profil, cu chestia total relaxată... o punguţă cu doi bani. Şi omul nu era josuţ ori sfrijit, nu, dimpotrivă, înalt, solid, fără burtă, viguros, cu coapsele mânjite de glod. Un glod negru, curativ. Apoi el şi-a uns cu glod genunchii, gambele, braţele şi umerii, iar eu mi-am strâns pătura şi m-am dus la soţul meu.  

“N-ai rezistat?”  “Nu”. “Am pierdut o jumătate de zi aşteptându-te”. “Ce vrei? Am adormit”. “Mă doare capul”. “Şi pe mine mă doare capul”. “Am nimerit pe plaja nudiştilor. Toţi în jur sunt nudişti”. “Serios?”, zic eu. “Prima dată văd o plajă de nudişti!”  

Oamenii se împart în buni şi răi, curajoşi şi fricoşi, periculoşi  şi nepericuloşi, albi şi negri. Soţul meu a căutat glod curativ dincolo de dig, unde pământul mlăştinos e acoperit de o crustă  de sare. A adus glodul într-o sticlă de plastic şi s-a uns din cap până în picioare. E negru-negru, mai negru decât un african. El m-a prevenit în ziua când mi-a cerut mâna: „Să ştii că am în mine ceva întunecat. Am un bulgăre întunecat în piept”. Mi-a zis că şi el se teme de ghemul acela întunecat din pieptul său. Mi-a zis să mă gândesc bine. Vreau să fiu soţia unui bărbat cu un boţ întunecat în suflet? Da! Am acceptat fără să clipesc. Eram atât de îndrăgostită, atât de ameţită de ochii lui, de faţa lui, de cuvintele lui. Credeam că o să-l feresc de tot răul din lume. Credeam că o să am puterea să-l izbăvesc de boţul acela întunecat din piept. Mă gândeam că o să mângâi atât de mult ghemul acela întunecat, până o să-l transform într-un ghem de lumină. 

Soţul meu s-a uns cu glod curativ şi râde cu gura până la urechi. E negru-negru.  Doar ochii îi lucesc... La luce... Lumină... Învăţ italiana. Sale... Sare... Vento... Vânt... Cielo... Cer... Sabbia... Nisip... Sole... Soare... Învăţ italiana pe ascuns. Numai să nu uit cuvintele principale. Acqua... Acqua azzurrina... Cu doi de “r” - “azzurrina”... Nu plătesc pentru cursuri, învăţ singură, dintr-un manual pentru începători. Soţul meu nu ştie... Nu ştie că fata aceea se uită la el. O nudistă. Nuda... Goală... Una ragazza nuda... Ragazza... Cu doi de “z”... 

Tufa de spini de lângă pătura noastră se mişcă încet. Mă  aplec spre ea şi observ un păianjen cât pumnul meu. E aşa de greu, că ramura cu spini se lasă şi el cade pe pătură.  Ţip, o smulg de jos şi alerg spre apă, o scutur. Păianjenul e aşa de mare, că pare un crab. Dar nu poate înota. Se ţine la suprafaţă doar câteva clipe, apoi nu mai poate lupta cu valurile. Spuma îl înghite, marea îl trage în adâncuri. Hai să ne jucăm de-a păianjenul!, îmi zice soţul şi îşi îndoaie braţele deasupra mea. U-u-u! Bau-bau-bau! Dă din mâini şi din picioarele răşchirate. Vrea să mă cuprindă, dar eu mă feresc, nu vreau să mă murdăresc. Tu ştii că eu sunt un păianjen? Te-am prins în plasa mea. Hu-u-u-u! Te zbaţi ca o muscă în plasa mea!  

Glodul negru se usucă pe trupul lui vânjos, pe umerii laţi, mândria lui, umerii laţi. Nero... Negru... Mio uomo e nero... Il mare e nera... Neagră... Ne-au furat-o!, oftează soţul şi priveşte atent valurile mării. Ne-au furat Marea Neagră! Eu nu-l ascult. A bombănit aşa tot drumul cât am mers de la Chişinău până la Primorskoe.  

Soţul are pe cineva la Uniunea Teatrală şi Uniunea Teatrală îi trimite încoace pe actori, la preţ redus. Am plătit foarte puţin pentru foile turistice, dar când am văzut cocioabele din pensiunea “Meduza”, ne-am crucit. Chiar la intrare e WC-ul, cu urme de rahat pe pereţi. Tot aici nişte robinete din care iei apă de băut, tot aici bucătăria. Duşul nu are nici un cuier, nici o poliţă pentru săpun. Actorii îi zic “comnata straha”, adică un fel de “cameră horror”. Ei au botezat pensiunea “Coteţ”. Trăim în Coteţ. Bine că avem de petrecut doar cinci nopţi. Abia aştept să ne cărăm de aici. Doar de plajă o să-mi pară rău, plaja e frumoasă, cu nisipul ei cald, cu briza mării, cu scoicile ca nişte petale împrăştiate pe malul auriu... 
 

La “Meduza”  am văzut numai vreo doi actori cunoscuţi. Unul poartă chiloţi roşii, joacă la “Luceafărul”, altul e umorist, amândoi cu familii şi cazaţi în magherniţe de lemn. Pe ceilalţi nu-i cunosc. Ferestrele căsuţei noastre stau mereu deschise, ca să nu ne sufocăm de zăpuşeală şi de mirosul lemnului micegăit. Prin ferestre auzim clar orice vorbă spusă de vecinii noştri, două cupluri din Nisporeni, venite la mare cu copiii lor. Poate-s rudele actorilor, dar poate că nu au nici o treabă cu artiştii de la Uniunea Teatrală. “Maldavanca, şi ti uiţi ca di dupî sobî?”, îi spune unul nevestei. Ea strânge masa, zdrăngăneşte cu vesela, iar el stă la o bere cu colegul, după beţia de astă-noapte. “Trebuia di asarî sî bem ţâtramoane, amu ni sculam agurşişi”. “Acasî, când ni era hueova, luam o mivinî, tuirnam kipitok şi beem”. “Băi, tu ţâi minti şi-ai făcut asarî?” “Ştiu c-am priţâkit douî padruşti, da' când mă uit, ele nu-s!” Nevasta îl alungă pe tip din pragul casei: “Ia mătrasu' şi du-te şi dormi pi malu' mării, nu dormi în kibutkî!” Iar fiul lor, blonduţ, cu voce piţigăiată, strigă: “Ula! La male!” El nu poate pronunţa “r”. L-am auzit cum vorbea cu frăţiorul său: “Petlică, sî nu ti duşi la bal”. La bal, adică la bar. “Ai sî moli dacî ti duşi la bal şî bei jin”. 
 

Mulţi moldoveni cazaţi la “Meduza” nu sunt actori. Nici noi nu suntem. Eu lucrez la MoldExpo, iar soţul e cartograf. Face hărţi …  Nu, nu hărţi politice! Asta mai rămânea! În politică oameni ca el nu rezistă. Toată viaţa face hărţi fizice, a cutreierat toată Moldova. Zice că ruşii ne-au tăiat arterele. Prutul şi Nistrul sunt arterele ţării, dar gurile acestor râuri nu ne aparţin. Ni le-au furat! 
 

Nu-mi place deloc pensiunea “Meduza”, dar plaja e frumoasă, mai ales în locurile mai îndepărtate. Cea mai curată e plaja nudiştilor... Vântul mă frige cu răcoarea lui amăgitoare, soarele se ridică spre zenit, undiţa vibrează în aer. Soţul fuge spre ea, o scoate cu sufletul la gură. Nimic! Nici un peştişor amărât. Unde naiba au dispărut toţi guvizii? De şalău nu mai zic. Vrea să pună cârlige mai mari. Caută prin sacoşă cutia cu cârlige, răscoleşte tot, o răstoarnă pe pătură. Nu găseşte cutia! “Poate a căzut atunci când am sărit peste podeţ?” Păşeşte grăbit pe marginea mării, atinge norii cu umerii săi laţi, cu fruntea umbrită de cozorocul chipiului. Nouri... Nuvole... Pescăruşi... Gabbiani... Pescar... Pescatore... Amore mio... Cuore mio...   
 

Oamenii se împart în demni şi umili, în fricoşi şi curajoşi, în calmi şi nervoşi. Tipul gol cu nasul coroiat încă mai stă acolo pe dâmb, în bătaia soarelui. Mă mir că nu leşină, că nu face insolaţie. Nu se clinteşte, am impresia că a înţepenit cu totul.. Dar nu... Şi-a mişcat o mână, apoi şi-a întors capul... Nu cred că se uită anume la mine, poate a zărit o corabie la orizont... Lasă ziarul pe nisip, îşi umflă pieptul, face un pas, apoi încă un pas... Vine spre mine...  Totuşi, chestia lui e cam mică pentru un corp atât de solid... Mi s-a făcut jale de el. Un bărbat atât de înalt cu o chestie atât de... N-aş vrea să dau ochii cu el, nu, în nici un caz... Omul se opreşte la o distanţă respectabilă... “Skajite pojaluista, kotorâi ceas?” Iau mobilul, apăs pe un buton... “Dva!” “Spasibo!” Şi se întoarce pe dâmbul lui. E primul bărbat, căruia îi vâd pula. Sigur, primul-primul a fost soţul meu.  Până acum am văzut-o doar pe a soţului meu. Astăzi văd încă una şi nu am nici o emoţie. Atâta doar că mi-e puţin milă de omul de pe dâmb. Dumnezeu ar fi putut să-i dea una mai mare.   
 

Pe dunga mării apare soţul meu. Flutură din mâini bucuros. A găsit cutia! Schimbă cârligele, aruncă din nou undiţa în apă. “Mi s-a părut ori ai vorbit cu tipul?” “M-a întrebat cât e ora”. “Îi moldovan?”. “M-a întrebat ruseşte”. De ce m-a luat gura pe dinainte? Trebuia să-i spun că n-am vorbit cu nimeni! Şi încă în limba rusă! Soţul meu începe să sape o groapă în nisip.  “Bate vântul, zice. Aici ne putem feri de vânt”. Începe să se enerveze... Îl las să sape mai departe şi intru din nou în apă.  

Vântul începe să bată mai tare, norii se aranjează într-o flotă care trece grăbită pe deasupra noastră. Soţul a terminat groapa, s-a vârât în ea şi soarbe încet din sticla de bere. Îi fac semn cu mâna, vine şi el în apă, se spală îndelung de noroiul negru, apoi se scufundă. Mă vede pe sub apă, mă cuprinde, ţâşnim amândoi din valuri, sărim în sus, ca dopurile dintr-o şampanie. 

Pluta se leagănă  pe valuri, soţul nu mai are răbdare să aştepte. Scoate undiţa din apă, o duce la pătura noastră, o lasă pe nisip. Îşi dezbracă  chiloţii şi se culcă. Un adevărat nudist. Fără veşminte pare un copil al naturii, soarele îl răsfaţă, mirosul apei sărate îi gâdilă nările. Dacă mi-ar cere cineva să spun ce parte a corpului său îmi place cel mai mult, aş începe de la ceafa lui puternică, de la părul zburlit, şi aş încheia cu tălpile late şi lungi. Poartă numărul 43 la încălţăminte şi spune că pe un om îl ţine în viaţă mersul pe jos. De obicei el vine pe jos de la serviciu pănă acasă, din centru pănă la Râşcani, iar eu vin cu troleibuzul.  

O singură  dată s-a întâmplat invers, eu m-am pornit pe jos, iar soţul a luat troleibuzul ca să ajungă mai repede acasă, că era meci de fotbal, “Steaua” cu nu ştiu cine. Şi m-a văzut prin geamul troleibuzului... Eu mergeam alături de un bărbat... Un bărbat la costum şi la cravată... Era colegul meu de şcoală, ne întîlnisem absolut întâmplător şi am mers pe pod unul lângă altul, deşi n-aveam nici o plăcere să discut cu el... La şcoală colegul ăsta mă tot bâjbâia pe coridoare... N-am stat să depăn amintiri cu el, ne-am despărţit imediat după ce trecusem podul, fiecare s-a dus în drumul lui. Dar soţul meu nu credea nimic din ce-i spuneam. 

“Mă traduci, da? Mă traduci!” “Nu, omule! E un coleg, am învăţat cu el la şcoală, ne băteam la recreaţii, el mă trăgea de cozi”... “A-a, te trăgea de cozi! Şi-acuma vrei să ţi-o tragă!” “Lasă-mă în pace, om nebun”... “Nebun? Ţi-arăt eu ţie nebun”... Şi deschide sertarul, scoate cuţitul de bucătărie şi vine spre mine, cu ochii ieşiţi din orbite... Cuţitul avea vârful ascuţit, parcă îl văd licărind în lumina slabă a becului din bucătărie... S-a oprit la un centimetru de sânul meu stâng... ba nu, la jumătate de centimetru... Nu m-a atins, nu am simţit vârful cuţitului pe piele... Şi-a descleştat degetele de pe mâner şi s-a dus glonţ în salon, a deschis televizorul … Tocmai atunci “Steaua” bătuse gol, iar el s-a apucat să strige “Go-o-ol! Go-o-ooool!”... 

Plouă  afară... Plouă... Stropii lovesc în geam... Ploaia a venit şi la noi... 

Pe cer apare un nour bombat, seamănă exact cu o balenă. Soţul meu se unge cu cremă împotriva arsurilor. Se unge peste tot, chiar şi pe buric şi pe ouă, apoi se culcă din nou să se bronzeze. Eu încă mai stau în apă, mă bălăcesc, repet în gând cuvinte italiene... Parole... Cuvinte... Odore... Aromă... Aria... Aer... Uomo... Bărbat... Donna... Femeie... Văd cum o femeie intră încet în mare. Parcă-i din reclamele de ciocolată. Bronz şi aur pe pielea ei, şolduri late, pântecele supt, braţele catifelate, sâinii de forma perelor, pasul ferm, valurile se dau în lături în faţa ei. Bărbatul care o  urmează are tenul mai deschis, oarecum lăptos, el împinge valurile cu mâinile ca să poată înainta. O ajunge din urmă pe femeie şi o apucă de sâni. Ar trebui să-mi întorc privirile, dar mă uit ţintă la ei de sub borurile pălăriei. Mai stau lipiţi unul de altul câteva minute, el îmbrăţişând-o din spate, săltând-o în sus, iar sânii ei se zdruncină deasupra apei. Deodată el se desprinde şi aleargă spre mal. Chestia lui seamnănă cu un crenvurst cu vârful îndoit. Înhaţă şervetul, se înveleşte, aleargă pe nisip. Ce i s-o fi întâmplat? 
 

Ies în sfârşit din apă şi mă întind lângă soţul meu. Dârdâi de frig. El trage de aţa sutienului şi o dezleagă. “Stai aşa, cu sânii goi”. Mă culc cu faţa în sus. “Scoate-ţi şi chiloţii”. “Nu!” “Nu te vede nimeni. Suntem pe teritoriul nostru”. “Nu, lasă-mă, nu mi-i scot!” “Atunci măcar desfă-ţi picioarele”.   “Nu!” “Soarele nu a pătruns niciodată acolo”. “Bine... Dar tu nu te uita”. “Te-ai încălzit?” “Da.” Mă mângâie pe umeri, pe gât.  

Tresar când trece cu degetele peste gâtul meu. Anul trecut un prieten îi spusese la o beţie că s-a culcat cu mine. O minciună pe care el a crezut-o. Seara a venit şi m-a trezit din somn. Tocmai adormisem. La început m-a mângăiat pe tot corpul, apoi m-a strâns de gât. Mi se oprise respiraţia, simţeam că mă înăbuş. Dar s-a oprit la timp, şi-a descleştat mâinile... Am tuşit, am plâns, am plâns, apoi m-am liniştit.  

Mi s-a uscat în gât. Apă... Mi-aţi adus un pahar cu apă? Se poate? Nu? Apă... 
 

Oamenii se împart în buni şi răi, frumoşi şi urâţi, periculoşi  şi nepericuloşi. Soţul meu se ridică în picioare, chestia i se ridică şi ea. Mă îmbrac repede cu maioul, trag pe mine pantalonii. El mă apucă de pantaloni, broderiile se rup. Pârâitul broderiilor îl trezeşte, el se uită în jur, roşu ca racul, se învârte în jurul gropii săpate în nisip. Îşi îmbracă şorturile, cămaşa, înhaţă sticla de bere, o goleşte din câteva înghiţituri. “Mă duc din nou după glod!” Bietul de el... I s-a făcut milă de mine... 
 

I s-a făcut milă... De obicei nu scapă nici o ocazie... Cum mă vede somnoroasă ori neajutorată ori îngheţată de frig, îndată vine să mă încălzească, să mă  protejeze, să mă încolăcească cu braţele şi să mă pătrundă cu chestia lui care stă mereu la pândă. Acţionează repede şi precis. Întotdeauna nimereşte cu precizie... În general, are o precizie fenomenală... Face toate lucrurile repede, exact, cu precizie la milimetru. Dacă l-aţi vedea cum îşi pictează hărţile... Nu foloseşte guma de şters. Trage o linie, apoi încă una şi încă două linii, şi harta e gata. Noi avem acasă pe perete o hartă mare, opera lui de artă. A pictat lacurile, pădurile, şesurile, câmpiile, râurile şi toate văile şi dealurile Moldovei. La marginea hărţii a pictat şi marea, dar e vopsită cu negru - marea aceasta ne-au furat-o... Ne-au furat Marea Neagră! 

Harta cea mare cu lacuri, dealuri şi văi pictate ocupă un perete întreg în apartamentul nostru. Locuim într-o “hruşciovkă” la Râşcani. Într-o vară ne-am certat aşa de tare, că mi-am aruncat în geantă peria de dinţi, cămaşa de noapte şi portmoneul şi am ieşit din casă trântind uşa. Tot din cauza lui ne certasem, mă bănuieşte, mă teme, îmi spune la tot pasul: “Să nu mă traduci! Să nu mă traduci!”.  “Dar nu m-am culcat cu nimeni, omule!” “Minţi. Mă traduci! Văd că mă traduci!” “Nu te-am înşelat niciodată! Nu mai suport! Nu mai permit să-ţi baţi joc de mine! N-ai să mă mai vezi în casa asta în vecii vecilor!”  

Am ieşit val-vârtej, m-am dus în centrul oraşului, m-am plimbat până mi se umflaseră  picioarele, iar seara, când treceam pe lângă magazinul “Aureola”, am auzit nişte femei bolmojind: “Aur, aur... Vindem şi cumpărăm aur... Vindem şi cumpărăm aur”... Mi-am scos cerceii de aur din urechi, i-am pus în palma unei femei, ea mi-a dat în schimb nişte bani şi cu banii aceia am trăit la gazdă două săptămâni. Singură într-un apartament de-o cameră, într-un bloc nou-nouţ de pe Dacia. Copiii erau în vacanţă, şi eu mă simţeam în vacanţă. Ascultam muzică, dansam singură în odaie, traduceam nişte texte din franceză în română... Ascultam muzică... Dansam... Dans! Dans!... De sus, de la etajul şaptesprezece, oraşul nostru pare o mare verde. La mer verte... Zelionoje more... Green sea... Noaptea luminiţele de pe străzi se contopesc cu cerul întunecat şi parcă pluteşti printre stele, parcă te afli într-o navă cosmică... 

În zori ieşeam în oraş cu gândul să-l întâlnesc întâmplător pe soţul meu, să ne dăm unul altuia “bună dimineaţa!”... Dar nu ne-am întâlnit, nici n-aveam cum să-l văd pe stradă, fiindcă el stătea acasă şi picta harta cea mare, cu râuri şi văi şi dealuri... După o săptămână m-am întors, am văzut harta, am pus-o amândoi pe perete, apoi el m-a întrebat dacă vreau în pat... Ne-am iubit cu atâta patimă, cu atâta dor... Parcă ne iubeam pentru ultima dată... Ce nisip curat! Curge ca apa. Vreau să beau. Mi-e sete de apă de mare, vreau să beau... Apă!  
 

(Femeia scoate din nou ţărână din buzunar, o treieră  în palme.) 
 

I s-a făcut milă... Milă? Pe dracu! Pe dracu i s-a făcut milă! Se întoarce cu spatele spre mine, porneşte spre dig. S-a dus să mai caute noroi!... Iar eu îmi pun pălăria pe cap şi scotocesc după o revistă în sacoşă. Citesc sfaturile medicului în caz de insolaţie. Pielea mă ustură, cu siguranţă am arsuri. Vântul îmi suflă nisip pe sub maiou, pe sub bărbie. Părul mi-e îmbibat cu nisip, firele de nisip îmi scârţâie între dinţi. Revista foşneşte, se deschide, apoi iar se închide. O pală de vânt îmi ia pălăria şi o duce spre dunele de nisip unde am dormit dimineaţa. 
 

Tipul cu nasul coroiat a văzut şi el pălăria zburând prin văzduh. Ea venea direct spre el. Dar n-a reuşit s-o prindă. A apucat prosopul, l-a legat peste coapse şi fuga după pălărie. Ea a căzut pe nisip, dar nu s-a oprit. Se învârtea ca o roată, vâj-jj, vâj-jjj! În sfârşit, omul şi-a  întins piciorul, a călcat peste pălărie. Ajunsesem şi eu lângă el. “Pojaluista! Vaşa şleapa!” “Spasibo!” Nu se vedea nimic prin prosopul strâns legat la brâu. 
 

De după dig s-a ivit capul soţului meu. “N-am găsit glod. Hai să ne mai scăldăm o dată. Apoi plecăm”. Marea s-a tulburat. Vezi? Alge negre, lipicioase, veneau tot mai multe spre mal. Poate din cauza algilor marea se numeşte Neagră? “Hai să sărim peste valuri.” “Nu, sunt prea înalte, mă tem!” “Hai să ne scufundăm”. “Nu pot”. “Încearcă!” M-a apucat de braţ şi m-a tras după el sub apă. “Las-mă! Nu vreau!” Apa îmi intrase în nas şi în urechi, începeam să înghit apă sărată şi mi se lipeau algele vâscoase de corp. Mi-am pierdut orientarea, nu găseam pământul sub picioare. Vroiam să-mi scot măcar capul din apă, dar o mână mă trăgea la fund. Dădeam din mâni şi din picioare, apoi... apoi am văzut-o pe mama... 

Au trecut cinci veri de când mama s-a înecat. Şi-a pus capăt zilelor după ce aflase că are cancer. S-a dus pe malul Prutului, şi-a legat basmaua de o salcie, şi-a lăsat sandalele pe mal şi... s-a aruncat în râu... Primii ani nu puteam să vorbesc despre asta, dar acum pot. Nu credeam că o să pot vreodată să rostesc cuvintele “mama s-a înecat”. Acum vă vorbesc şi nu-mi tremură glasul... Ba da, tremură un pic... S-a aruncat în râu şi scufundătorii au căutat-o o săptămână întreagă...  
 

Au găsit-o într-o văgăună, ziceau că lângă ea era un somn de vreo două sute de kile. Ne-au dat loc de mormânt sub gard, la marginea cimitirului, dar i-am plătit preotului şi ne-a dat voie s-o îngropăm lângă tata. Nu am putut dormi multe nopţi la rând. Tot venea în vis mama, cu hainele şiroind de apă, cu alge putrede pe faţă... Bâjbâia cu mâinile prin întuneric şi de-acolo apărea Somnul acela enorm, cu mustăţi lungi-lungi, care mi se strecurau în pat... 

N-o să-mi iert niciodată că am lăsat-o să se ducă la ţară, la casa ei, după ce fusesem la oncolog... Trebuia s-o ţin lângă mine, trebuia să am grijă de ea, am iubit-o atât de mult... Nu mi-am închipuit că o să pot povesti cuiva despre moartea mamei... Dar toate trec, şi durerile trec. Nu, nu trec cu totul, dar se mai şterg, se potolesc, şi vine o zi când poţi zâmbi din nou, când poţi râde... Simţi că te vindeci, încetul cu încetul.  

M-au ajutat şi medicii. Da, m-au ajutat. Am făcut tratament cu Rextin. Ştiţi cum e preparatul acesta? Te face indiferent, molatic, te adoarme... Nu ştiţi ce înseamnă Rextin?! Noaptea asta am visat-o pe mama. Credeam că scăpasem de visul acesta îngrozitor, dar uite că revine.

Am avut coşmaruri... Doamne, bine că am scăpat de coşmaruri... Am avut şi halucinaţii... Există o diferenţă mare între coşmar şi halucinaţie. Eu ştiu cum începe o halucinaţie... Închizi ochii şi vezi un tunel portocaliu... Un portocaliu aprins, ca focul... Apoi deschizi ochii şi vezi un labirint galben, şi tu mergi prin labirint, iar în faţa ta se deschide o uşă, încă o uşă, multe-multe uşi...

Coşmarul e cu totul altfel, parcă pluteşti printr-o apă tulbure, întunecată, parcă te apasă un cer vânăt şi în jurul tău e ceaţă, o ceaţă deasă...  

“Deschide ochii!”, am auzit ca prin ceaţă glasul soţului. “Respiră!” Am deschis gura şi am simţit cum îmi intră aerul în plămâni. Soţul mă scosese la mal... Pe faţa lui curgeau lacrimi amestecate cu apă de mare. 

Cielo... Acqua... Nero... Vento... Gabbiani... Gabbiani... Bolboroseam cuvinte italiene, iar soţul nu înţelegea nimic. M-a ţinut în braţe şi m-a mângâiat până mi-am revenit... Totuşi nu trebuia să alerg după pălărie, nu trebuia să mă duc la tipul cu nas coroiat, nu trebuia să vorbesc cu el, nu trebuia să-i spun nici un cuvânt. 

Nudiştii n-au observat nimic, nu s-au mişcat de pe cuverturile şi saltelele lor. A doua zi am venit iarăşi aici, şi a treia, a patra şi a cincea zi tot pe plaja nudiştilor ne-am bronzat şi ne-am scăldat. N-am mai vistat-o pe mama cu Somnul ei mustăcios. Soţul a renunţat la undiţă, şi-a cumpărat o plasă şi prindea crevete. Iar eu repetam în gând cuvinte italiene... 

Acum mă  pregătesc să plec în Italia. Şefa mea de la MoldExpo mă trimite cu o expoziţie la Roma. Soţul încă nu ştie... Amore mio... Cuore mio... L-am iubit, am fost fericiţi... dar ne apucă uneori tristeţea. Tristezza... cu doi de “z”. 

De ce v-am spus toate astea? Pentru că după ce ne-am întors de la mare s-a întâmplat ceva... Ceva îngrozitor... Nu mi-am închipuit vreodată că o să ajungem aici.  

După  ce ne-am întors de la mare, am trăit o săptămână de vis. Parcă eram în luna de miere. Soţul venea seara şi mă lua de la serviciu, ne plimbam prin Valea Morilor... Într-o seară nu a venit să mă ia. Tocmai avusesem o zi grea, venise o delegaţie din Italia şi a trebuit să stau la serviciu până târziu. Partenerii noştri aveau un proiect la MolExpo, iar în toamnă trebuia să plecăm noi în vizită la Roma. Ziceau că la place la noi, că limba noastră seamănă mult cu a lor. Pe unul din oaspeţi îl chema Salvatore. Cu Salvatore am vorbit în italiană. Mi-a spus că aerul din Chişinău e dulce-amar... Dolce-amaro... Vorbea tare, toţi străinii vorbesc cu voce tare când vin la Chişinău. 

Am ajuns acasă  pe la nouă seara. Soţul mi-a deschis uşa, dar nu m-a salutat, nici nu s-a uitat la mine. Când am intrat în salon, am văzut pe masă o armă de vânătoare. „De unde ai arma?” „Nu-i treaba ta!”, mi-a răspuns încruntat. „Ce vrei să faci cu ea?” „Nimic. Ţi-a fost bine cu el?” „Cu cine?” „Cu italianul! Te-am văzut cum te topeşti în faţa lui. Mi-ai întors spatele, n-ai vrut să vorbeşti cu mine. Îţi plăcea să vorbeşti cu italianul”. „Cu Salvatore?” „O, îl cheamă Salvatore! Ţi-a tras-o? E bun italianul, da? Te-a avut pe birou, da? Şi în toate pavilioanele, da?... Te împuşc! Te împuşc pe tine şi apoi mă ucid şi pe mine”, striga soţul şi mă împungea cu arma în piept. 

Atunci mi-a venit o idee. Mi-am zis că trebuie să leşin. Să mă prefac că leşin. Am dat ochii peste cap şi am căzut pe covor. Soţul a lăsat arma jos şi a alergat în bucătărie să aducă apă... să mă stropească cu apă... Eu am apucat arma, m-am ridicat în picioare şi i-am zis: „Te omor”. Doar aceste două cuvinte i le-am spus: „Te omor”. Şi am apăsat pe trăgaci. 

Nu mai vreau injecţii... Mă mănâncă pielea... Nu mai vreau pastile... Mă sufoc, domnule doctor. Ferestrele sunt aşa de mici şi tulburi. De ce nu mă lăsaţi să stau mai mult afară, în grădiniţa de flori... Fiori... Cielo... Afară aerul e atât de proaspăt, atât de viu... dulce-amar... dolce-amaro... Pastile... injecţii... şocuri electrice... Nu mai vreau şocuri electrice... Daţi-mi drumul! Nu mă mai ţineţi aici! Eu sunt normală.  
 

(Femeia scoate din buzunar o basma.) 
 

De la cine am basmaua aceasta? E a mamei. A fost mama la mine? De ce nu mi-aţi spus că a fost mama la mine? Dar soţul? El m-a adus încoace? Mi-aţi spus de o sută de ori că nu l-am ucis... Că atunci, în seara aceea... mi-am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe covor. El m-a adus încoace? El? 

Oamenii se împart în buni şi răi, în periculoşi şi nepericuloşi, în bolnavi şi sănătoşi, în normali şi nebuni. Eu nu sunt nebună! Eu sunt normală. Nu vedeţi că sunt normală? Vorbesc cu voi clar, v-am povestit tot... Aproape tot... Mi-am deschis sufletul, m-am dezgolit în faţa voastră... ce mai vreţi de la mine? Nu! Nu-mi aduceţi cămaşa de forţă. Nu vreau să stau în cămaşă de forţă!  

Nu ascund de voi nimic... Eu l-am împuşcat. Am văzut cum sângele lui a stropit harta de pe perete. Harta cu râuri şi dealuri şi văi... După aceea am intrat într-un labirint portocaliu, un portocaliu aprins, ca focul, şi au început să se deschidă în faţa mea o uşă... încă o uşă... încă o uşă... încă o uşă... Iar când s-a deschis ultima uşă din labirintul portocaliu, am văzut-o pe mama... 
 

CORTINA