Crangul albastru, de Gheorghe Truţă




Personajele


FADĂR
BĂIATUL
HOŢUL
PREOTUL
MARIA MAGDALENA
TÂNĂRUL



Premiera a avut loc la 5 mai 1996 în stagiunea XXXIX a Teatrului Naţional VASILE ALECSANDRI din BĂLŢI republica Moldova sub titlul:

...DAR CE FACEM CU ISUS?



Distribuţia:


FADĂR: Victor Drumi artist emerit
BĂIATUL: Boris Melint
HOŢUL: Emil Dodiţă
PREOTUL: Ion Marcoci
MARIA MAGDALENA: Nicoleta Pălărie
TÂNĂRUL: Victor Vsiutinschi


Regia artistică: Ion Cibotaru
Scenografia: Ion Puiu
Mişcarea scenică: Irina Formaniuk


* Spectacol prezentat pe Scena Mare a Teatrului Naţional din Bălţi.
* Variantă în limba rusă (la căşti): ION PUIU
* Premiul pentru Dramaturgie pe anul 1996 al Uniunii Scriitorilor filiala Craiova.



TABLOUL I

Un început de ziuă în care plutesc încă leşurile întunecate ale sfârşitului nopţii. Aerul metalic confuz noroios. O rană în cer: locul de unde e gata să izbucnească Soarele. În ajun de Paşti promisiuni de zi însorită. Câmp gol nesfârşit. Un indicator pe care scrie HALTĂ. Alături o bancă scurtă de lemn. Şuieratul unui tren care se îndepărtează după ce au coborât FADĂR şi BĂIATUL.

BĂIATUL (prăbuşindu-se pe bancă): Uf credeam că nu mai ajungem! Să te hâţâi o noapte întreagă într-un hârb... Parcă şi acum îmi dansează creierii în ritmul roţilor. Dar măcar am ajuns Fadăr?

FADĂR (absent îmbrăţişând deschiderea câmpiei): După cum vezi.

BĂIATUL: Presimt că am descălecat de pe şaua unui tren nenorocit direct în mijlocul unei câmpii nenorocite. Uită-te şi tu: cât vezi cu ochii numai praf. Pământ sterp. Pustiu. Eşti sigur că am ajuns?

FADĂR: Ei până acolo mai e de mers... Dar am coborât unde trebuia fii fără grijă. (Brusc însufleţit.) Sunt vreo câţiva zeci de ani de atunci. Şi totuşi cum am atins pământul am simţit o străfulgerare în talpă. Un foşnet ciudat însă cald şi plăcut. Parcă praful şi iarba îmi recunosc şi-mi mângâie gleznele.

BĂIATUL: Care iarbă Fadăr?!

FADĂR (transpus): Totul e întocmai ca atunci! Şi halta e neschimbată. Aşa cum ştiam: a treia după Oraş. (Ferm.) Nu n-am nici o îndoială.

BĂIATUL (totuşi neîncrezător): Dacă tu zici... Dar mie parcă mi-e frică. Câmpiile sterpe mă îngrozesc. (Se ridică înaintează un pas dar repede se întoarce şi se aşază la loc.) E ca şi cum ar trebui să ating un şarpe. Brrr!

FADĂR (sever): Hai lasă tânguiala! (Se aşază lângă Băiat)

BĂIATUL (schimbând vorba): Dar a fost o evadare pe cinste Fadăr! Cine s-ar fi gândit că vom pleca tocmai în seara zilei când tu împlineai şaptezeci de ani?! Singura zi în care familia noastră e unită în cuget şi-n simţiri...

FADĂR (lehamite): O zi când se poate bea şi mânca pe gratis.

BĂIATUL (admiraţie!): Dar ce strategie ce strategie Fadăr! Nu te-ai zgârcit: mîncare băutură…din belşug după gustul fiecăruia. Deşi ai exagerat un pic.

FADĂR: Crezi?

BĂIATUL:Poate că mi s-a părut...Însă şi pe tanti Miţa am auzit-o şoptindu-i tu-şii Laura: “Să ştii că tata a intrat în anul morţii. El niciodată n-a făcut atâta risipă!”

FADĂR: Gâsca tot gâscă.

BĂIATUL: De ziua ta mereu dădeai stingerea fix la ora nouă. Acum însă trecuse binişor de zece iar tu încă stăteai bine-mersi în capul mesei. Cu toţii îţi mulţumeau din priviri. Pur şi simplu nu le venea să creadă! Iar când te-ai ridicat şi ai zis că mergi să te odihneşti dar fără să le spargi cheful dacă ai fi stat să le culegi dulceaţa din priviri ai fi umplut hârdaie de miere. Aşa cum mi-ai poruncit eu am rămas acolo până aproape de ora plecării şi-ţi pot spune că fost un delir! Fiecare s-a răsfăţat. Unchiul Dudu şi-a înmuiat fireturile de la uniforma de paradă în muscat-ottonel. Tanti Miţa şi tuşa Laura au dansat desculţe un soi de polcă-sârbă-cazacioc iar nenea Avram a băut şampanie din pantoful tuşii Lioara. Tata săracu’ n-a mai apucat să se dea-n petec pentru că demult era beat criţă. Când la secunda ştiută m-am ridicat şi m-am strecurat spre gară nimeni n-a avut ochi pentru mine. Bine lucrat Fadăr! (Totuşi îngrijorat.) Deşi încă mă mai tem...

FADĂR (liniştit): De ce?!

BĂIATUL: Nu cumva... vor porni după noi?

FADĂR (brusc bănuitor): Ai făcut exact ce trebuia?

BĂIATUL: Întocmai Fadăr! Cum am ieşit din salon m-am repezit în camera mea m-am schimbat în două clipe şi am pus răvaşul scris din vreme pe noptieră la vedere.

FADĂR: Şi-n bilet...

BĂIATUL: Cuvânt cu cuvânt cum ne-am înţeles: “Nu are rost să ne căutaţi. Ne vom întoarce când va fi sorocul” Punct.

FADĂR: Nici un alt amănunt?

BĂIATUL: Ce naiba Fadăr doar...

FADĂR: Atunci e bine. N-au cum să ne ia urma.

BĂIATUL (prudenţă excesivă): Dacă... totuşi pornesc după noi?

FADĂR: Cine?!

BĂIATUL: De pildă... tata.

FADĂR: Exclus. Chiar dacă ar porni acum şi n-ar stărui în fiecare cârciumă mai mult de un ceas ar ajunge aici cam într-o jumătate de an. Şi cu încă o săptămână ca să se trezească din mahmureală…

BĂIATUL: Poate nenea Dudu cu compania de jandarmi...

FADĂR: Şi mai puţin probabil. Noră-mea Viţa s-ar urca din nou pe şifonier şi i-ar trage două perechi de palme cum făcea când încă Dudu nu era un băşinos colonel de jandarmi. (Ferm.) Nu-ţi face griji nimeni nu mai poate opri să găsim minunea aia de crâng albastru.

BĂIATUL: Când văd câmpia asta fără margini... parcă încep să mă îndoiesc că-l vom găsi vreodată.

FADĂR: Atunci de ce te-ai mai obosit să vii până aici? Dacă pofteam vaiete o aduceam pe vară-ta Lizica. Chiar şi pe pufoasa Juju. Oricare dintre ele ar fi plâns mai convingător decât tine.

BĂIATUL: Eu măcar sunt sincer.

FADĂR: Sinceri sunt numai proştii.

BĂIATUL: N-am ştiut că te superi.

FADĂR: Cum altfel?! Eu te pregătesc de ani de zile pentru călătoria asta. Îmi trebuia un bărbat şi mi-am făcut iluzii că tu erai. Când colo în marginea câmpiei mă trezesc alături de un iepure sceptic.

BĂIATUL: Bine Fadăr nu mă mai plâng. (Se ridică.) Hai să pornim.

FADĂR: Nu mergem nicăieri până când nu lămurim definitv lucrurile. Poate fi un drum lung şi greu. N-o să avem vreme să ne tânguim şi să ne ştergem lacrimile cu mâneca. Ştii că nu suport victimele.

BĂIATUL: Ştiu. Mi-ai spus-o de atâtea ori.

FADĂR: Dar se pare că e nevoie să repet: Nu există nimic mai presus de voinţa noastră.

BĂIATUL: Da Fadăr. Dacă vreau pot. Orice!

FADĂR: Uneori chiar siluindu-ţi carnea.

BĂIATUL: ...şi biciuind-o!

FADĂR: Omul înţelept hotărât şi perseverent nu e cu nimic mai prejos decât îngerii.

BĂIATUL: Cu nimic Fadăr!

FADĂR (grav): E-n ordine?

BĂIATUL: Totul e-n ordine Fadăr!

FADĂR (ridicându-se): Atunci... să pornim!

TABLOUL II


Câmpia. Nesfârşita câmpie.

BĂIATUL: Fadăr vei spune că sunt copil obraznic dar te-aş mai întreba o dată...

FADĂR (preocupat):Ce?

BĂIATUL: Totuşi... ai idee pe unde ar putea fi crângul ăla?

FADĂR (roteşte braţul): Pe aici.

BĂIATUL (nedumerit): Deja mergem de un ceas şi parcă stăm pe loc! Aceleaşi târâşuri aceeaşi pulbere...

FADĂR: E sigur pe aici pe undeva.

BĂIATUL: Şi cât de larg e acest undeva?

FADĂR: Nu ştiu dar până la urmă tot îi vom da de urmă.

(Apare Hoţul)

HOŢUL: Bună ziua la dumneavoastră.

(Câteva clipe Fadăr şi Băiatul îl măsoară temeinic: curiozitate dar şi interes. Iată un om!)

HOŢUL (politicos): Dacă îmi daţi voie: Căutaţi ceva? Sau pe cineva?

FADĂR: Dar dumneata cine eşti?

HOŢUL: Mă numesc Printz T. Gheorghe. Cu tz.

BĂIATUL: Eşti prinţ?

HOŢUL: Nu domnule. Sunt hoţ. Bandit. Escroc.

BĂIATUL: Măcar eşti sincer. Dar Fadăr spunea că sinceri sunt doar proştii.

HOŢUL: N-am pentru ce să-mi fie ruşine de profesia mea. Practic o meserie ca oricare alta curăţică şi nu dintre cele mai uşoare. (Se aşază direct pe ţărână turceşte la picioarele lor.) Am citit undeva că într-un timp bine determinat în toată lumea există un anumit număr de hoţi. Cu un plus sau minus de câteva mii de capete. Însă ce înseamnă câteva mii din furnicarul ăsta care e Lumea? În concluzie: vrem sau nu vrem numărul hoţilor e fix bătut în cuie. Ca şi numărul zidarilor dulgherilor sau al oricărei bresle aşa-zis cinstite. (Filozofie!) Dom’le în Lumea asta totul e aşezat temeinic şi precis pe feliuţe. Eu devin hoţ în mod necesar căci citez “tot ceea ce devine devine în mod necesar sub acţiunea unei cauze căci în lipsa unei cauze nimic nu poate avea devenire” cum spune nemuritorul Platon. (Atent!) Vă plictisesc?

FADĂR: Oricum îţi pierzi vremea de pomană. Nu văd ce-ai putea fura de la noi. N-avem decât un colţ de pâine şi un kil de apă.

HOŢUL (vexat): Să iau... de la dumneavoastră?! Mai bine îmi tai mâinile!

BĂIATUL: Un hoţ... cinstit?!

HOŢUL: V-am zărit de cum aţi coborât din tren. V-am urmărit de departe voiam să mă apropii dar n-am îndrăznit. Am tot amânat până când mi-am luat inima-n dinţi...

BĂIATUL: Şi timid!

HOŢUL: M-am gândit că poate v-aţi rătăcit. Sau poate căutaţi ceva.

BĂIATUL: Şi sensibil. Iubeşti poezia?

HOŢUL: Îl ador pe Platon. Îl ştiu pe de rost. E o dulceaţă!

FADĂR: Să fii sănătos dar noi avem treabă.

HOŢUL: Un singur lucru îmi trebuie de la voi.

BĂIATUL: Uite că şi-a adus aminte că e hoţ!

HOŢUL: Să mă lăsaţi să vă ajut.

FADĂR: Ce să facem cu tine?

HOŢUL (însufleţit): Orice. Numai luaţi-mă cu voi! Cunosc locurile ca-n palmă. Puneţi-mă la încercare! Spuneţi-mi ce căutaţi!

FADĂR (ezitând): Ei...

HOŢUL: Fără sfială bătrâne! Ce căutaţi?

FADĂR: Un crâng...

BĂIATUL: Un crâng albastru.

HOŢUL: Un crâng albastru?

FADĂR: Un contur rotund prin care o lumină albastră cernută din ceruri pătrunde şi joacă printre ierburile înalte şi tufişurile pitice strânse în chingi de un zid de arbori zvelţi...

HOŢUL: ...cu coroanele subţiri împreunate...

FADĂR: ...sprijinite pe arborii cuminţi ca nişte lumânări inverse...

HOŢUL; ...ce susţin şi înalţă o lumină albastră...

FADĂR (transpus): ...parfumată...

HOŢUL: ...dumnezeiască...

FADĂR (trezit): Ai văzut-o? Ai văzut-o deci?

HOŢUL: Desigur.

BĂIATUL (şi el surescitat): Atunci eşti omul nostru!

HOŢUL: Vă mai îndoiţi?

FADĂR: Să mergem într-acolo!

BĂIATUL: Arată-ne drumul!

HOŢUL (în impas): Precis n-aş putea spune...Nu-mi amintesc exact unde şi când am văzut-o cred că era într-o seară sau într-o noapte cam aşa ceva...

BĂIATUL: Dar unde unde?

HOŢUL: Undeva... pe aici. Îl vom găsi vă asigur că îl vom găsi.

(Apare Preotul)

PREOTUL: Dumnezeu e cu noi.

HOŢUL (ostil): Bine părinte dar acum lasă-ne.

PREOTUL: Eu cu dumnealor am vorbit.

HOŢUL: Iar dumnealor sunt cu mine. Avem o înţelegere care nu te priveşte.

(Preotul îi întoarce spatele.)

PREOTUL (spre Fadăr): Păreţi a căuta ceva.

HOŢUL (agresiv): Ai auzit bine: nu te priveşte!

PREOTUL (fără să-l ia seamă): Pot să vă ajut şi eu.

FADĂR (pentru sine): În definitiv... cine ştie?! (Spre Preot) Căutăm un crâng albastru.

PREOTUL: Aud exact ce mă aşteptam să aud.

FADĂR (evident surprins): Oare?

PREOTUL: Domniile voastre nu puteţi căuta altceva decât un crâng albastru.

BĂIATUL: Dumneata l-ai văzut?

PREOTUL: Sigur.

FADĂR: Unde e?

PREOTUL: Pe aici pe undeva.

HOŢUL (duşmănos): Habar n-ai! Eşti un popă mincinos.

PREOTUL: De ce aş fi eu mincinos şi n-ai fi dumneata?

HOŢUL: Pentru că promiţi ceea ce nu poţi da.

PREOTUL: Dumneata poţi?

HOŢUL: Pot.

PREOTUL: Atunci de ce nu-i duci acum acolo?

HOŢUL: Am să-i duc.

FADĂR: Amândoi ne tot duceţi dar nimeni nu spune încotro să pornim.

HOŢUL (trădat): Dacă îl credeţi atunci să vă arate el drumul. (Spre Preot.) Hai popă găseşte tu poteca!

PREOTUL: Cu ajutorul lui Dumnezeu o voi găsi.

(Se îndepărtează. Nici nu dispare bine că Hoţul izbucneşte:)

HOŢUL: Eu v-am promis că vă duc acolo şi mă ţineam de cuvânt. Ăsta e doar o javră cu patrafir. (Şoptit) Cândva demult i-au fugit toţi enoriaşii. E un bandit o lichea un curvar şi o curvă! (Se aude un zgomot. Hoţul chiuleşte urechile şi se opreşte crezând că Preotul se întoarce.) Japiţă târâtură pui de căţea. Spuneţi-i să plece să plece imediat!

(Preotul se întoarce.)

PREOTUL: Cred că am găsit calea.

FADĂR: Să mergem!

(Toţi pornesc în urma Preotului.)

TABLOUL III


Dincolo de amiază: câmpia toridă. Păşesc încet sleiţi în şir indian: Preotul Fadăr Băiatul şi Hoţul.

BĂIATUL (se prăbuşeşte în ţărână): Să ne oprim nu mai pot!

(Se opresc şi se aşază pe rând în colb.)

FADĂR (spre Preot): Mai e mult?

HOŢUL (rânjind): O să vă ducă unde a înţărcat mutu’ iapa. Eu v-am spus că habar n-are.

PREOTUL: Tu ai fi fost mai breaz?

HOŢUL: Dar nici nu i-aş fi înfundat în mărăcini.

PREOTUL: Orice drum trece într-o bună zi prin spini.

HOŢUL: Aiurea! (Spre Fadăr) Mă duc să văd cum vă scot din fundătura asta. (Pleacă)

PREOTUL (imediat după ce Hoţul dispare): Cum v-aţi înhăitat cu netrebnicul ăsta? (În şoaptă dar apăsat.) Se laudă că-i hoţ bandit şi criminal. Nu e decât o hahaleră. Un găinar. O haimana. Scăpaţi de el cât mai repede! N-aveţi grijă până la urmă vă duc eu la crâng. Dar scăpaţi de el...

(Apare o fiinţă ciudată firavă subţire. O femeie cu veşmintele spintecate cu părul în dezordine. Se apropie încet cu sfială)

MARIA MAGDALENA: Săru’ mâna părinte.

PREOTUL (vădit enervat): Tu ce cauţi aici?

MARIA MAGDALENA (obraznic): Nu cu tine vorbeam! (Spre Fadăr schimbare bruscă de ton. Miere!) Tată oriîncotro v-aţi îndrepta lasă-mă să merg cu voi!

FADĂR: Dar tu cine mai eşti?

MARIA MAGDALENA: Doar o fiinţă umilă ce caută blândeţea. Maria Magdalena e numele meu.

PREOTUL (murmurând rugăciuni): Piei satană aici nu-i tractir!

MARIA MAGDALENA (isterie): Nu cu tine am vorbit boşorog împuţit! (Spre Fadăr. Smerenie!) Tată nu sunt decât un miel în căutarea căldurii aproapelui.

HOŢUL (apare cu binecunoscutu-i rânjet): Aproapelui celui mai aproape!

MARIA MAGDALENA (înţepată): Tu ce vrei? (Spre Fadăr aceeaşi schimbare de ton.) Sunt o păcătosă tată. Nu tăgăduiesc. Iubitul meu cel drag...

HOŢUL: Al şase mii patru sute treizeci şi... şi...

MARIA MAGDALENA:...îmi şoptea mereu: Putana mia putata...

PREOTUL: Satana!

HOŢUL: Putana e curva romana!

MARIA MAGDALENA: Ei şi? Aruncaţi piatra. Hai aruncaţi-o! (Spre Fadăr) Tată lasă-mă să merg cu tine! (I se aruncă la picioare.)

FADĂR: Nu sunt eu stăpânul câmpiei. Fiecare merge unde vrea.

MARIA MAGDALENA (vrea să-i sărute mâna dar Fadăr o evită): Mulţumesc tată.

HOŢUL (ca pentru sine): Numai o curvă mai lipsea. (Spre Fadăr.) Am găsit drumul!

BĂIATUL (grimasă): Iarăşi plecăm?!

FADĂR: Doar n-o să înţepenim aici.

BĂIATUL (plângăreţ): Urăsc câmpia asta! (Spre Preot) Nu-i aşa părinte că e o câmpie blestemată? Şi tu trebuie s-o urăşti. Uite ţi-e plin anteriul de mărăcinii ei.

PREOTUL (închinându-se): Eu o iubesc. Aşa cum iubesc toate Lucrurile zidite de Domnul iubesc şi câmpia Lui.

BĂIATUL (spre Maria Magdalena): Măcar tu trebuie s-o urăşti. Uite cum ţi-a sfâşiat veşmintele.

MARIA MAGDALENA (dulce): Eu urăsc tot ce vrei tu dragule mic drag!

FADĂR (aspru): Să lăsăm vorbele. La drum!

(Toţi se ridică şi păşesc în urma Hoţului.)


TABLOUL IV


Noaptea în jurul unui foc.

PREOTUL: Ce bine e lângă foc! Mulţumesc Doamne că ni l-ai dat.

MARIA MAGDALENA: Vai ce-mi place! Parcă flăcările intră drept în mine!

HOŢUL (citând): “Ce natură identică cu sine existând deopotrivă în lucrurile rele şi în cele bune te face să declari toate plăcerile ca fiind un bine?”

PREOTUL: Poftim?

HOŢUL: Platon. Philebos.

PREOTUL: Mă rog. Eu am zis “bine” dar am gândit “frumos”. Pentru că nu ştiu nimic mai minunat decât jocul armonios al flăcărilor ca un dans trimis de Dumnezeu să ne bucure privirea şi sufletul.

HOŢUL: “Binele este întotdeauna frumos iar frumosul nu este niciodată disproporţionat.” Timaios.

MARIA MAGDALENA: Frumosul trebuie să fie fără sfârşit şi fără trup ca şi cerul.

HOŢUL: Sanchi! Cerul “este născut căci este vizibil palpabil şi are trup.” Acelaşi Platon.

MARIA MAGDALENA: Platon ăsta al tău pare că le ştie pe toate.

HOŢUL: Ştie atât de multe încât uneori i se pare că nu ştie nimic.

MARIA MAGDALENA: Încă n-am mai întâlnit un hoţ filozof.

HOŢUL: Nici eu nu cunosc o curvă care să nu fie şi limbută.

MARIA MAGDALENA: Te-ai supărat hoţule?

HOŢUL: Deloc. Dar nu ştiu de ce toată lumea pretinde ca orice hoţ să fie nepărat şi tâmpit.

MARIA MAGDALENA: Tu eşti un hoţ bun suav şi omenos?

HOŢUL: Nu trebuie să admitem că poate exista măcar unul şi altfel? Dacă toate lucrurile ar fi mereu egale cu ele însele atunci Lumea n-ar fi decât un imens căscat de plictiseală.

MARIA MAGDALENA (întorcându-se spre Fadăr): Tată crângul tău e mai frumos decât focul?

FADĂR: Sigur.

MARIA MAGDALENA: Şi decât cerul?

FADĂR: De o mie de ori mai frumos.

MARIA MAGDALENA: Oh încă n-am întâlnit un lucru de o mie de ori mai frumos decât altul!

FADĂR: Când îl vei vedea te vei convinge că aşa e.

MARIA MAGDALENA: Tu l-ai văzut?

FADĂR: O singură dată. Şi tare demult.

MARIA MAGDALENA: Hai tată povesteşte. Mor de curiozitate!

HOŢUL: Eu ştiu cum arată. Dar dacă tot i-ai luat pe ăştia cu tine n-ai decât să le povesteşti. Şi aşa... cu nişte călăuze ca ei e greu de crezut că-l veţi vedea aievea vreodată.

BĂIATUL: Povesteşte-le Fadăr.

FADĂR (ezitând. Totuşi...): Nu mai ştiu cu cine ne băteam atunci. Cu ruşii cu nemţii... De fapt eu nu m-am bătut cu nimeni. Eram curier şi într-o noapte de toamnă târzie... Sau poate primăvară...

HOŢUL: Sau iarnă. Sau vară.

FADĂR (pieziş): Au trecut ceva ani de atunci... Câteva zeci. Amănuntele le-am uitat. Şi nici nu au importanţă. (Supărat.) Dacă ştii mai bine atunci povesteşte tu!

MARIA MAGDALENA: Nu-l lua în seamă tată. Şi-a pus un palton din Platon dar nu e decât un hoţ.

PREOTUL: Un hoţ invidios.

HOŢUL: Ba nu sunt deloc invidios. Eu sunt un om bun “iar în cel bun nu poate apărea nici o invidie niciodată faţă de nimic.” Platon evident.

PREOTUL: Tu om bun?

HOŢUL: În felul meu care nu e şi al tău da.

MARIA MAGDALENA: Hai lăsaţi sfada! (Spre Fadăr.) Tată lasă-i în plata Domnului şi povesteşte numai pentru mine!

FADĂR (revenind): M-am trezit într-o câmpie. Nu mai ştiu nici ce căutam acolo poate trebuia să ajung undeva... Era o câmpie ciudată. Înotam prin ierburi uscate înalte apoi dintr-o dată mă afundam într-un soi de pădure cu luminişuri adânci. Şi din nou câmpie împănată cu pâlcuri de copaci... Se trăgea turbat din toate părţile. Pământul se zgâlţâia într-o clipă trasoarele luminau ca ziua pentru ca în clipa următoare totul să se topească în beznă. Încovoiat sub raniţă mergeam anapoda ca un somnambul. Să fi trecut ceasuri... Să fi fost miezul nopţii poate spre dimineaţă când am ajuns într-un crâng. M-am oprit şi pentru prima dată am ridicat privirea spre cer. Deasupra tirurile luminoase se întâlneau scăpărând o spuză de stele. Apoi brusc a încetat totul. Cerul a rămas limpede de un albastru pur intens luminos. În jur copacii se strângeau unii într-alţii zgribuliţi sau solidari într-un contur perfect rotund. Arbori de diferite înălţimi unii pleşuvi ca nişte lumânări stinse alţii dimpotrivă cu coroanele suple în formă de inimi subţiri... însă cu toţii atât de drepţi netezi şi fermi îndreptaţi spre cer. Totul era atât de perfect rânduit şi armonios încât îţi tăia răsuflarea. Păreau a fi zidurile unei catedrale a cărei cupolă era cerul însuşi sprijinit moale pe creştetele copacilor. Iar înăuntru unde mă aflam şi eu o lumină albastră pufoasă în acelaşi timp timidă şi jucăuşă plutea lin pe deasupra ierbii tunse scurt mărunt uniform ce-mi mângâia glezna. În tot acest timp n-am auzit nici cel mai mic zgomot nu auzeam eu sau pur şi simplu totul se oprise în loc în toată Lumea. Nu ştiu cât timp am rămas aşa fermecat în mijlocul crângului albastru. Nu-mi aduc aminte să fi respirat uitasem de tot şi de mine. Nu ştiu nici cum am reuşit să păşesc în afara cercului magic unde imediat m-au înconjurat ierburile înalte cu atingerea rea şi duşmănoasă iar din toate părţile au izbucnit din nou exploziile.

MARIA MAGDALENA: Doamne ce frumuseţe!

HOŢUL: Gura putana! Parcă ziceai că vrei să asculţi?

FADĂR: Niciodată până atunci şi nicicând după aceea nu mi s-a întâmplat ceva mai frumos. Am dus cu mine acea clipă tot războiul. Cred că doar aşa am reuşit să supravieţuiesc. Apoi până azi în fiecare noapte mă fulgeră imaginea crângului albastru. Am vrut deseori să pornesc în căutarea lui până când n-a mai fost loc de nici o amânare. N-aş putea să mor fără să-l mai văd o dată.

(Câteva clipe de linişte.)

HOŢUL: Îl vom găsi bătrâne. Îţi promit că-l găsim.

PREOTUL: Da da îl vom găsi.

MARIA MAGDALENA: Sigur că-l vom găsi!

HOŢUL: Poate chiar mâine dimineaţă. Abia aştept să treacă noaptea asta.

MARIA MAGDALENA: Păi... să treacă. Dar cum?

PREOTUL (cască): Să ne culcăm.

HOŢUL: Somnul nu e decât o aşteptare mai lungă. Hai mai bine să jucăm ceva.

MARIA MAGDALENA: Să jucăm. Dar ce?

BĂIATUL: Jucaţi orice însă nu pe bătăturile mele. Parcă am călcat pe jăratec. Blestemată câmpie!

HOŢUL: Să jucăm … Portocalele.

MARIA MAGDALENA (bate din palme): Portocalele!

HOŢUL: Fiecare dintre noi suntem un număr. Bătrâne...

FADĂR: Eu nu joc.

HOŢUL: Hai bătrâne ce naiba?! În noaptea asta să fim cu toţii greci.

PREOTUL: De ce greci?

HOŢUL: Platon spunea: “Solon Solon voi grecii sunteţi mereu copii. Nu există grec bătrân.” Or... chiar dacă numai gândeşti la crângul albastru n-o poţi face decât ca un copil.

FADĂR (muiat): Jucaţi voi...

HOŢUL (ferm): Nu jucăm toţi. Tu vei fi Zero. Oricum nu trebuie să rămâi în afara jocului. (Spre Băiat.) Tu vei fi Unu. Tu Putana vei fi Doi eu Trei iar tu popă vei fi Patru. Careul. Gata! Aş mânca... trei portocale.

MARIA MAGDALENA: N-ai decât să te mănânci singur. Trei eşti tu!

HOŢUL (zăpăcit): Aşa e! Încă o dată: Aş mânca... o portocală. Ah ce drag îmi e Unu! Număr nepereche. Întâiul. Unitatea.

BĂIATUL: De ce Unu şi nu Doi.

HOŢUL: Şi Doi... Perechea. Fertilitatea. Tu crezi că întămplător te-am numit Doi Putana? Totul e Destin. Doi... pufos ca un fum de havană.

MARIA MAGDALENA: De ce Doi... şi nu Trei?

HOŢUL: Trei... O pereche plus Unu. Liniştea împlinirea plus unu dau neliniştea neîmplinirea aşteptarea...

MARIA MAGDALENA: Hei Hoţule ce faci?! Nu vezi că întrerupi jocul? Tu l-ai început tu-l distrugi?!

HOŢUL: Sunt fascinat de Numere. Ca pe bomboane le-aş mesteca aşa mi-s de dragi! Şi tot ce mi-e drag trebuie să ating cu buzele. (Cu părere de rău.) Nu nu mai pot să joc.

BĂIATUL: Eu... nici atât. Dacă aş găsi puţin untdelemn...

MARIA MAGDALENA: Lasă micule că te vindec eu! (Se ridică şi revine cu un blid. Se aşază în genunchi lângă Băiat şi-i cufundă picioarele în apă.)

BĂIATUL (surprins): Ce faci?

MARIA MAGDALENA (mângâindu-i talpa): Stai liniştit dragule.

(Toţi privesc ţintă mâinile Mariei Magdalena.)

HOŢUL: Mie nu-mi speli tălpile putana?

MARIA MAGDALENA: Numai lui.

(Doar Preotul mai priveşte fix şi foarte atent spălatul.)

MARIA MAGDALENA (şoaptă): Ce picioare moi ai! (Ţipăt mic.) Dar eşti rănit micuţule!

BĂIATUL (relaxat): Am călcat într-un cui.

MARIA MAGDALENA (atentă): Într-un cui zici?

BĂIATUL: Mai demult. Nici nu mă mai doare.

HOŢUL (căscând): Haideţi să ne culcăm. Mâine iar pornim pe coclauri.

MARIA MAGDALENA: Ţi-a plăcut micuţule?

BĂIATUL (plăcerea băii!) Mă simt mult mai bine.

MARIA MAGDALENA (şoaptă): Asta a fost doar prima parte. Hai cu mine şi o să-ţi arăt eu cum Unu şi cu Doi fac exact cât vrem noi! (Râset. Îl prinde de mână şi dispar împreună în noapte.)

TABLOUL V


Zori tulburi. Sub un boschet Băiatul stă cu capul în poala Mariei Magdalena. Fata îi mângâie tandru părul. Împrejur aceeaşi vegetaţie arsă.

MARIA MAGDALENA: Eşti atât de dulce micuţule. Dulce-dulce! (Îi dă un pupic.) Ca un bostan copt... Eu credeam că trebuie să te învăţ... şi când colo tu eşti un mic maestru! Unde ai învăţat atât de bine iubirea?

BĂIATUL (priveşte cerul): E o poveste lungă!

MARIA MAGDALENA (ezitând): Mie îmi plac poveştile lungi.

BĂIATUL (ezitând): Ei...

MARIA MAGDALENA: Hai micuţule te rog! Noaptea încă nu s-a terminat. Fă-i încă o dată pe plac fetiţei şi ea o să te răsplătească regeşte... cu un pupic mic-mic! (El îl refuză elegant.)

BĂIATUL: Tot ceea ce ştiu şi tot ceea ce sunt datorez lui Fadăr.

MARIA MAGDALENA: Vrei să-ţi spun ceva? Bătrânul tău mă sperie.

BĂIATUL (râzând): Te sperie?!

MARIA MAGDALENA: Puţin. E atât de...

BĂIATUL: Dur? E numai o aparenţă. Fadăr e un sentimental.

MARIA MAGDALENA: Dacă aşa arată un sentimental... Dar şi tu mă sperii. Tot puţin.

BĂIATUL (surprins): Eu?!

MARIA MAGDALENA: Nu pot să spun de ce. Eşti un dulce însă ai ceva...

BĂIATUL: Ce?

MARIA MAGDALENA: Nu ştiu. Ceva ce îmi scapă... Dar să nu mai vorbim despre asta bine? (Schimbă vorba.) Nu trebuia să-mi spui o poveste?

BĂIATUL: E nevoie să mai spun că sunt nepotul favorit al lui Fadăr?

MARIA MAGDALENA: Se vede de departe.

BĂIATUL: Familia noastră destul de numeroasă Fadăr a împărţit-o clar între mine şi ceilalţi. Cu fiii lui e dur ca un diamant.Toţi îi stau în faţă în poziţie de drepţi. O dată l-a pocnit pe tata de i-a făcut mucii cravată.

MARIA MAGDALENA: Eşti mândru că te preferă tuturor?

BăIATUL: Nu pot spune că iubirea lui nu mă flatează. Însă uneori e o povară. Simt în privirile tuturor rudelor un reproş mut dar constant care sună cam aşa: “Vezi din iubirea lui Fadăr ar fi normal să avem fiecare câte o bucăţică pe când ea toată s-a pogorât asupra ta.” Spune sunt eu vinovat pentru asta?

MARIA MAGDALENA (mângâindu-l): Nu-ţi face gânduri mic prostuţ şi drag! Vrei să te doară căpşorul ăla frumos?! Dar spuneai c-o să-mi povesteşti...

BĂIATUL: Păi... nu-ţi povestesc?

MARIA MAGDALENA: Despre altfel de iubire...

BĂIATUL: S-a întâmplat când împlinisem şaisprezece ani.

MARIA MAGDALENA: Hi-hi-hi!

BĂIATUL: Atunci Fadăr m-a luat de mână şi m-a dus la o casă din marginea târgului. Ne-a deschis o femeie între două vârste nici prea grasă…

MARIA MAGDALENA: ...nici prea scundă nici prea înaltă hi-hi!

BĂIATUL: Ei bine prima “lecţie” a fost un coşmar: Fadăr a stat tot timpul în fereastră. Probabil ca să fie încredinţat că totul e în ordine... Când am ieşit a trecut mut pe lângă mine şi a intrat în odaie. De data asta eu i-am putut vedea prin fereastră tocmindu-se. Fadăr a scos banii şi a plătit. Pe drum nu mi-a spus decât atât: “Am achitat pentru încă şase dăţi”.

MARIA MAGDALENA: Şi te-ai dus?

BĂIATUL: Nici chiar eu nu-l puteam contrazice pe Fadăr...

MARIA MAGDALENA (chicotind): Ţi-a plăcut drăguţule! Hai recunoaşte că ţi-a plăcut!

BĂIATUL: Deloc. Mă prezentam de fiecare dată ca pe front. Mă enerva în primul rând râsul ei. Avea un râs tâmp ca al tău. Am observat că toate curvele râd la fel.

MARIA MAGDALENA: Bine nu mai râd!

BĂIATUL: Apoi... siguranţa ei triumfătoare o indiferenţă surâzătoare. Ca şi cum îmi ştia dinainte fiecare gând şi fiecare mişcare. Impresia năucitoare că făceam parte din Jocul ei şi că mă stăpânea. Acum mi se par nişte nimicuri însă atunci toate îmi erau în minte atât de fierbinţi încât actul dragostei devenise o luptă. Pe care ea trebuie s-o fi înţeles ca pe o descătuşare nebună a pasiunii pentru că după ultima “şedinţă” mi-a şoptit: “Mai vino!” Apoi cu un surâs complice: “Gratis.”

MARIA MAGDALENA: Bineînţeles că nu te-ai dus.

BĂIATUL: Abia de aici încolo a fost minunat! Poate gândul că plata lui Fadăr îşi pierduse efectul mi-a topit toate umorile. M-a făcut să mă simt brusc puternic. Şi mai ales stăpân. Fadăr m-a învăţat multe lucruri dar adevărurile cele mai trainice şi preţioase sunt tot cele pe care ţi le procuri singur. Atunci am căpătat prima certitudine. Descopeream naiv că în Univers nimic nu este egal cu nimic. Nici măcar cu sine însuşi. Orice este ori stăpân ori stăpânit. Chiar şi pentru doi oameni care nu s-au văzut niciodată privirile lor aparent neutre şi indiferente se înfruntă şi într-o clipă balanţa înstăpânirii se înclină într-un fel.

MARIA MAGDALENA (căscând): Iubitule pe mine bărbaţii deştepţi mă plictisesc. Spune mai bine ce ai făcut cu femeia aia...

BĂIATUL: Nimic altceva... doar că brusc eu devenisem stăpânul. Ceea ce mă fascina. De altfel simt că nu actul iubirii mă atrage ci pornirea irezistibilă de a stăpâni.

MARIA MAGDALENA: Şi ea... era de acord?

BĂIATUL (zâmbind): Vezi aici nu mai poate fi vorba dacă cel supus acceptă sau nu să fie stăpânit. Dincolo de dorinţă voinţă ori alegere este un prag fragil care odată rupt plonjăm într-o dulce voluptate fără leac.

MARIA MAGDALENA (schimbă vorba): Ţi-am văzut aseară o urmă de cui în talpă…

BĂIATUL (dumirindu-se): Nu-i decât o rană neînsemnată.

MARIA MAGDALENA: Altă rană…nu mai ai?

BĂIATUL (candid): Ba da. Mai am una în palma stângă

MARIA MAGDALENA: Tot...cui?

BĂIATUL: Tot. Lucram la gard cu Fadăr şi m-am înţepat. Era gata să-mi străpungă palma.

MARIA MAGDALENA: Ia să văd! (Îi ia palma i-o cercetează îndelung cu atenţie.)

BĂIATUL: Ce ai tu cu rănile mele?! Eşti puţin vivandieră? (Îşi trage palma.)

MARIA MAGDALENA (ton grav): Vreau să-mi promiţi ceva.

BĂIATUL: Ce?

MARIA MAGDALENA: Nu vreau mai întâi să-mi promiţi.

BĂIATUL: Nu pot promite până nu ştiu ce-mi ceri.

MARIA MAGDALENA (repede): Alungă-i!

BĂIATUL: Pe cine?

MARIA MAGDALENA: Pe popă şi pe bandit.

BĂIATUL (o clipă nedumerit apoi înţelegând râde): Ce naiba tot aveţi unii cu alţii?

MARIA MAGDALENA (pe nerăsuflate): Sunt nişte nemernici. Popa e un...

BĂIATUL: Lasă... Ce ne-am face fără călăuze?

MARIA MAGDALENA: Eu cunosc locurile mai bine decât ei!

BĂIATUL: Bine bine!

MARIA MAGDALENA: Vorbeşti cu bătrânul?

BĂIATUL (îngăduitor): O să încerc.

MARIA MAGDALENA (până la capăt): Promiţi?

BĂIATUL (se ridică): E timpul să ne întoarcem. Deja se luminează.

TABLOUL VI


O altă amiază. Bineînţeles toridă. Lângă un spin sunt întinşi unul după altul: Fadăr Băiatul Maria Magdalena Hoţul şi Preotul. Apare Tânărul.

TÂNĂRUL: Bună ziua.

(Nu-i răspunde nimeni. Hoţul care se apără cu pălăria de muşte se ridică în capul oaselor şi îl priveşte ca şi cum nu l-ar vedea.)

TÂNĂRUL: Chiar că-i zăpuşeală! Şi unde naiba s-ar putea ascunde?

HOŢUL: Cine?

TÂNĂRUL: Rosinanta.

MARIA MAGDALENA (simţul datoriei!): Nu cumva mă cauţi pe mine?

HOŢUL: Pe tine te cheamă Rosinanta?

MARIA MAGDALENA: Eu mă numesc oricum.

HOŢUL (plictisit): Înseamnă că pe tine te caută.

MARIA MAGDALENA (mieros): Da iubitule m-ai găsit!

TÂNĂRUL: Mă îndoiesc.

MARIA MAGDALENA: Dar cine-i Rosinanţa asta a ta?

BĂIATUL (fără să se ridice): Dacă-i Rosinanta nu poate fi decât o iapă.

TÂNĂRUL (repede): Da domnule o iapă! O păşteam pe tăpşan am aţipit şi când m-am trezit... ia-o de unde nu e! S-a întâmplat ieri pe vremea asta. De atunci o tot caut.

HOŢUL: O iapă murgă?

TÂNĂRUL: Murgă.

HOŢUL: Cu o pată albă în frunte?

TÂNĂRUL: Cu o pată albă în frunte!

HOŢUL: Şchiopăta de un picior?

TÂNĂRUL: Întocmai domnule! Aţi văzut-o?

HOŢUL (se întinde la loc): Nu.

TÂNĂRUL: Da’ voi ce căutaţi?

MARIA MAGDALENA (se sprijină în cot): Un crâng albastru iubitule!

HOŢUL (cu duşmănie): Tacă-ţi fleanca putana!

MARIA MAGDALENA: Da’ ce e secret?

HOŢUL: De ce trebuie să ştie palmierul încotro merge caravana?!

TÂNĂRUL: Un crâng albastru?! Pare ciudat...

HOŢUL: Ca şi o iapă murgă cu pată albă în frunte.

TÂNĂRUL: Păreţi cam zurlii... Da’ rămân şi eu cu voi.

HOŢUL: Ce vorbeşti?! Ai întrebat pe cineva dacă poţi să rămâi?

TÂNĂRUL: Pe cine trebuie să întreb?

HOŢUL (arată spre Fadăr): El e şefu’.

TÂNĂRUL: Poate că-mi găsesc şi eu iapa. Şi chiar dacă n-o găsesc acasă nu mă pot întoarce fără ea că mă omoară tata.

PREOTUL (de jos): Ba du-te-n drumu-ţi!

MARIA MAGDALENA: Şi eu zic că e mai bine să pleci micuţule. Şi aşa suntem destui aici.

TÂNĂRUL: Da’ de ce să plec? Fac rău cuiva? Merg şi eu încotro mergeţi voi.

HOŢUL (dur): Ba ar fi bine să re cari.

TÂNĂRUL (arată spre Fadăr): Numai dacă spune dumnealui. N-ai zis că el e şeful? (Lui Fadăr.) Bătrâne nu-i aşa că îmi dai voie să şed?

(Fadăr nu spune nimic. Pare toropit de căldură ori chiar adormit de-a binelea.)

PREOTUL: Vezi? N-a zis să rămâi.

TÂNĂRUL: Da’ nici să plec n-a zis. Aşa că rămân.

BĂIATUL: Încetaţi! Nu e proprietatea nimănui aşa că fiecare stă unde vrea.

TÂNĂRUL: Mulţumesc prietene.

FADĂR (trezit): N-ar fi timpul să pornim?

HOŢUL (privind soarele): Să mergem. Poate scăpăm de soarele ăsta.

MARIA MAGDALENA: Peste tot e acelaşi Soare.

PREOTUL: De Soare şi de Dumnezeu nu scapă nimeni.

TÂNĂRUL: Totuşi... ce căutaţi în pustietatea asta? Crângul albastru... Sanchi! Eu dacă nu mi-aş fi pierdut iapa nu mi-ar călca piciorul pe aici. Să mergi prin mărăcini şi prin dogoare când poţi sta la umbră în sat.

HOŢUL: Ce sat?

TÂNĂRUL: Oricare. Nu ştiu cam pe unde suntem dar dacă o ţinem drept spre miazănoapte în două-trei ceasuri dăm sigur peste un sat. Poate chiar peste satul meu.

PREOTUL Şi ce dacă?

TÂNĂRUL: Şi n-ar fi mai interesant decât aici? Aici... parcă nici nu sunteţi în realitate.

HOŢUL: Realitate?

TÂNĂRUL: Sigur. Nu ştii ce e aia realitate?

HOŢUL: Nu.

TÂNĂRUL (doct): Realitatea înseamnă în primul rând oameni normali care muncesc atunci când e timp de muncă şi petrec atunci când e timp de petrecere.

HOŢUL: Şi noi nu suntem normali?

TÂNĂRUL: Sincer?

HOŢUL: Sincer.

TÂNĂRUL: Nu prea păreţi.

MARIA MAGDALENA: Dar a ce părem?

TÂNĂRUL: Nişte umbre pe coclauri.

MARIA MAGDALENA: Umbre?!

TÂNĂRUL: Căutători de cai verzi pe pereţi.

HOŢUL: Ştiu unul care caută cai pe coclauri. Iar ăla nu sunt eu.

TÂNĂRUL: Pardon eu caut o iapă.

MARIA MAGDALENA: ...murgă. Şchioapă cum eraîmi făceam treaba cu ea. I-hi-hi! (spre Tânăr.) Dar spune frumosule ce ar trebui să facem ca să nu mai părem umbre?

TÂNĂRUL: Păi... acum e postul Paştelui. Sărbătoare. Iar de sărbătoare e vremea petrecerii. În satul meu e bâlci. Dacă n-aş fi aici... aş fi acolo. Ah ce frumos... tiribombe beteală fete petrecere viaţă adevărată. (Spre Fadăr.) Mergem?

HOŢUL: Unde?

TÂNĂRUL: Să căutăm satul. (Din nou spre Fadăr.) Vă duc eu.

HOŢUL (ţâşnind): Ah ticălosule ştiam eu că asta urmăreşti! (Se repede şi-l prinde pe Tânăr de gât.) Spune repede... cine te-a trimis?

TÂNĂRUL (gâtuit): Nu m-a trimis nimeni... ce-ţi veni?!

HOŢUL: (nu-l slăbeşte din strânsoare): Ba da ba da te-a trimis!

TÂNĂRUL: Nimeni... jur! Nu vream să spun decât că dincolo... în sat...

HOŢUL: Cum... cum?

TÂNĂRUL: Am spus... E... realitate.

HOŢUL: Stai că-ţi arăt eu realitate!

(Preotul şi Maria Mgdalena se aruncă şi ei în focul disputei. E un moment de confuzie nu se ştie dacă au sărit în ajutorul Tânărului ori dimpotrivă dar curând se lămureşte totul...)

PREOTUL (războinic!): Îţi arătăm noi realitate!

MARIA MAGDALENA (isterică): Realitate îţi trebuie? Na realitate! (Învălmăşeală. Fiecare dintre cei trei încearcă să prindă măcar o bucăţică din scalpul Tânărului încăput temeinic pe mâna Hoţului.)

HOŢUL (gâfâind): Nu vrei să spui cine te-a trimis?

PREOTUL Spune!

MARIA MAGDALENA: Spune!

FADĂR: Destul!

(Toţi încremenesc. Tânărul foloseşte ocazia se desprinde din mâinile lor şi fuge. Se opreşte doar când se simte în siguranţă.)

TÂNĂRUL (serios jumulit): Ce aveţi turbaţilor?!

HOŢUL (gestul spălării pe mâini): Ai... realitate. (Se preface că e gata să se repeadă încă o dată spre el.Tânărul fuge. Dispare.) Auzi... realitate! Aici e realitatea! Nu vin eu de acolo? Nu ştiu cum este? Auzi... oameni vii zorzoane bâlci. Da asta şi este Lumea: un bâlci. O adunătură de umbre tulburi ce joacă pe sârmă.

PREOTUL: Putreziciune decadenţă. O lume din care Dumnezeu a plecat şi-n care i-ar fi silă să se întoarcă.

MARIA MAGDALENA: Nişte... mă rog orice.

HOŢUL: Fiinţe incolore care îşi închipuie doar că trăiesc. Zgomot. Zgomot. Zgomot. Şi atât.

MARIA MAGDALENA: Atât.

PREOTUL: Amin.

(Tânărul apare din nou dar nu îndrăzneşte să se apropie.)

TÂNĂRUL: E cum spuneţi voi! Însă lăsaţi-mă să stau şi eu aici.

HOŢUL: Ai zis că ştii o realitate mai... reală. Ce mai aştepţi? Du-te acolo!

TÂNĂRUL: Recunosc că am greşit. Însă nu m-a trimis nimeni. Nici eu nu vreau să mă întorc în sat. Am minţit. N-am avut nici un cal. Tata de câte ori se îmbată mă bate. Ieri n-am mai putut suporta şi am ridicat şi eu mâna. Dup-aia am fugit. Mă credeţi? (Tăcere.) Am pornit-o singur pe câmp. Aici e mai bine. Aici e... mai realitate. Nu vreau să mă mai întorc acolo. Mă primiţi?

(Tăcere lungă. Tânărul se apropie câţiva paşi de probă. Hoţul cu privirea încă grea nu dă semne de agresiune. Tânărul îndrăzneşte mai mult şi se aşază chiar lângă el!)

HOŢUL (spre Fadăr): Ar trebui să mergem. Până diseară poate dăm de o pădurice.

PREOTUL: Diseară... Acum ar fi binecuvântată o umbră. Nu mai vorbesc de un izvor...

HOŢUL: Umbra ca umbră... Dar ca să fie crâng e musai să apară o pădure.

MARIA MAGDALENA: Măcar un pâlc de arbori...

BĂIATUL (fără să se ridice toropit): Vorbiţi de lucruri sfinte. Ce pădurice? Care izvor? Voi nu vedeţi că pe locul ăsta blestemat nu e decât praf? Şi mărăcini. Un tăpşan cu aer otrăvit. De două zile tot mergem şi n-am văzut zburând măcar o pasăre.

HOŢUL: Platon spunea că păsările sunt născute din bărbaţi inocenţi dar cam săraci cu duhul. E un semn că nu suntem bărbaţi inocenţi? Ori că... nu suntem?

BĂIATUL: Bine domnule Platon dar nici o singură pasăre? Fie orice: o gaiţă un erete. Nici măcar o cioară!

PREOTUL: Ba pe mine mă înnebunesc muştele. E singura vietate lăsată de Domnul pe care o blestem.

BĂIATUL: Trei-patru muşte şi alea costelive.

MARIA MAGDALENA: Ce să-i faci aşa e la câmpie!

BĂIATUL: Dacă asta e câmpie atunci urăsc toate câmpiile din lume. Urăsc tot ce e sterp prăfuit lin leneş viclean şi care tot câmpie se numeşte. Urăsc tot ce e larg întins plat şi fără margini.

PREOTUL: Ba lăudat fie tot ce Domnul ne-a lăsat.

BĂIATUL: Lăudat fie muntele cel semeţ cu aer limpede răcoros şi izvoare multe. Lăudată fie şi marea cea tulbure. Totul fie lăudat. În afara afurisitei de câmpii. Blestemată fie acum şi-n vecii vecilor. Amin.

TÂNĂRUL: Ce blestem... frumos!

BĂIATUL: Sună bine aşa-i? Cât timp voi sta aici îl voi repeta înaintea fiecărui răsărit de Soare!


TABLOUL VII


De o parte Fadăr şi Băiatul. Alături într-un grup compact: Hoţul Maria Magdalena şi Tânărul. E pentru prima oară când cei patru pot fi văzuţi într-o oarecare armonie. Discută aprins în şoaptă.

BĂIATUL: Fadăr te rog să-mi răspunzi sincer.

FADĂR: Te-am minţit vreodată?

BĂIATUL: Nu. Dar mă gândesc că ai vrea să mă încurajezi. Nu vreau decât adevărul. Crezi că mai ajungem?

FADĂR: Nu ştiu.

BĂIATUL: E a treia zi de când mergem şi iar mergem. Câmpie mărăcini praf. Câmpie mărăcini praf! Simt că înnebunesc!

FADĂR (îngândurat): Acum îmi pare rău că te-am obligat să vii cu mine.

BĂIATUL: Nu Fadăr am venit de bună voie şi nu regret. Însă aş fi vrut să reuşim.

FADĂR: Nu sunt decât un bătrân smintit: Nu trebuia să te târăsc după mine.

BĂIATUL: Nu vorbi aşa! Doar nu mai sunt copil.

FADĂR: Azinoapte m-am gândit că ar trebui să ne întoarcem. Dar la naiba! am mers bezmetic două zile. Nici nu ştiu cât ne-am îndepărtat de Haltă.

BĂIATUL (mângâindu-i mâna): Lasă ne descurcăm noi. Rezistăm Fadăr o să vezi că rezistăm!

FADĂR: Mi-e tot mai greu. Îmi e sete tot timpul. Uneori îmi vine să strig că mi-e sete. Niciodată n-aş fi crezut că voi ajunge într-un aşa hal!

BĂIATUL: Fadăr suntem oameni şi dacă ne e sete ne e sete! Uneori şi mie îmi vine să urlu. Ba chiar... deseori. Dar trece. O să vezi că va fi bine!

(Hoţul Preotul Maria Magdalena şi Tânărul se apropie. Tăcere gravă solemnă. Se opresc aliniaţi la doi paşi în faţa lui Fadăr şi a Băiatului.)

FADĂR: Ei ce s-a întâmplat?

HOŢUL: Trebuie să stăm de vorbă.

FADĂR: Nu cumva vreţi să ne părăsiţi?

PREOTUL: Nicidecum. Dar e timpul să nu ne mai ascundem. Mai bine zis... să nu te mai ascunzi tu de noi!

(În acelaşi timp Hoţul Preotul şi Maria Magdalena se aruncă în genunchi. Tânărul are o ezitare însă după o clipă le repetă întocmai gestul.)

FADĂR (uimit) Ce e asta?!

PREOTUL: Ştim că tu eşti Stăpânul.

FADĂR: Eu?!

PREOTUL (arată spre Băiat): Iar el e fiul tău.

MARIA MAGDALENA (spre Băiat): Nu poţi tăgădui. Ţi-am văzut palmele şi tălpile pline de cuie! (Vrea să-i sărute mâna dar Băiatul se fereşte.)

BĂIATUL: De când v-a venit ideea asta?!

PREOTUL: Eu v-am aşteptat toată viaţa.

HOŢUL: Şi eu.

TÂNĂRUL: Dacă aşa e cazul... şi eu.

PREOTUL: În fiecare predică le-am spus enoriaşilor mei că

într-o zi te vei pogorî împreună cu fiul tău pe această câmpie. Unii m-au crezut mulţi s-au îndoit iar necredinţa a săpat în sufletele lor ca apa lacomă într-un mal putred. Până când m-au părăsit cu toţii. Altarul mi-a rămas pustiu. Atunci am ieşit în Câmpie ca să vă aştept. Au trecut atâţia ani însă ştiam că veţi veni. Credinţa şi speranţa mi-a ţinut trează aşteptarea. Cum v-am zărit în cobul Câmpiei am ştiut că a sosit Ceasul

HOŢUL: Nici eu n-am avut nici o îndoială!

MARIA MAGDALENA (spre Băiat): De când aştept ca să te mângâi şi să mă mântui!

FADĂR: De ce am tăgădui? De ce ne-am ascunde?

PREOTUL (tainic): Eu sunt un schimnic al Speranţei şi mie mi te poţi arăta. Iar dacă ai nevoie de un singur apostol atunci eu sunt acela. Ia-mă în slujba ta şi te voi duce eu în locul acela dumnezeiesc pe care îl cauţi.

HOŢUL (un pas în faţă): Ba eu sunt singurul apostol! Ăştia nu sunt decât nişte farisei. Îndepărtează-i şi lasă-mă să-ţi arăt eu Locul. Pentru tine m-am îmbrăcat în pielea asta puturoasă de hoţ.

MARIA MAGDALENA: Iar eu sunt pur şi simplu Maria Magdalena şi sunt gata să vă servesc!

TÂNĂRUL: Pentru mine... n-a mai rămas nimic. Dar tocmai de-aia! Sunt tânăr curat la suflet şi nu văd de ce n-aş fi eu sluga voastră.

FADĂR: Dar... v-am povestit noaptea trecută o parte din viaţa mea. Era adevărul adevărat. Nu puteam să fiu în acelaşi timp acela şi altul.

PREOTUL: Basme! Mă aşteptam să te găsesc ascuns sub straie de împrumut. Ai mai făcut-o de atâtea ori! Şi chiar dacă tăgădui eu nu am cea mai mică îndoială. Mai ales că azinoapte în somn mi s-a arătat Semnul.

BĂIATUL: Semnul?!

PREOTUL: Am visat că a căzut o stea în minunatul Crâng albastru şi aţi apărut voi.

MARIA MAGDALENA: Şi eu am avut acelaşi vis!

HOŢUL: Jur că am visat întocmai!

TÂNĂRUL: Azi noapte recunosc că n-am visat dar la noapte voi visa sigur.

BĂIATUL ( în şoaptă): Fadăr ce ne facem cu ăştia?

FADĂR (spre cei îngenunchiaţi): Lăsaţi-ne puţin singuri.

(Cei patru se ridică şi se întorc la locul dinainte.)

BĂIATUL: Fadăr ăştia-s nebuni!

FADĂR: E treaba lor. Mai trist e că mi-e tot mai sete. Uneori simt că mi se lipeşte limba de cerul gurii.

BĂIATUL: E şi îngrozitor de cald.

FADĂR: Dar am o sete neomenească. Mă arde mă mistuie. Un izvor de-aş sorbi şi nu mi-ar ajunge. (Privire fără orizont.) Nimic nu poate fi întâmplător. Cineva mă încearcă.

BĂIATUL: Fadăr îmi trece prin minte o nebunie. S-o zic?

FADĂR: Dacă nu poţi altfel...

BĂIATUL (circumspect): Ştiu c-o să te superi dar dacă nu spun simt că explodez. Fadăr... dacă ... suntem noi?

FADĂR (grimasă): Ce să fim?!

BĂIATUL(înfiorat): Ce spun ei că suntem.

FADĂR (supărat): Îţi baţi joc de mine?!

BĂIATUL: Bine bine am tăcut! Recunosc e o tâmpenie!

(Reapare “trupa”. La început înaintează sfios apoi gesturile lor capătă o anume solemnitate. Se opresc ca într-un ritual la distanţe egale într-un semicerc.)

FADĂR: Ce mai vreţi?

HOŢUL: Spuneai c-o să te gândeşti...

FADĂR: Cu ce să gândeşti când îţi fierbe creierul? Mai bine daţi-mi nişte apă.

HOŢUL (încurcat): Nu ştiu dacă mai este...

PREOTUL (scoate de sub anteriu o sticlă): Ultima.

(Hoţul i-o smulge din mână şi o ridică în văzul tuturor.)

HOŢUL: O împărţim acum sau o păstrăm pentru mai târziu?

FADĂR (cu ochii sticloşi): Acum!

(Hoţul vrea să împartă apa dar Preotul îl opreşte.)

PREOTUL: Tocmai un hoţ să ne drămuiască apa?! (Îi smulge sticla şi i-o pune în braţe lui Fadăr.) Împarte-o tu!

(Mâna lui Fadăr tremură vizibil pe sticlă. Fiecare îşi scoate căniţa şi îşi aşteaptă rândul. Fadăr vrea să-i toarne Preotului dar acesta pune căuşul palmei deasupra vasului.)

PREOTUL (Lui Fadăr): Apa mea bea-o tu!

HOŢUL (acelaşi gest): Apa mea e a ta.

MARIA MAGDALENA (vizibil însetată): Bea Tată!

(Tânărul cu evidentă părere de rău - dar cum să ieşi din front?! - renunţă şi el la porţia de apă ce i se cuvenea. De uimire şi cana Băiatului cade în ţărână. Fadăr nu insistă ba mai mult grăbit sub privirile însetate ale tuturor ridică sticla şi o soarbe până la fund. Băiatul se repede îl prinde de umăr şi-l trage deoparte.)

BĂIATUL: Fadăr cum ai putut face una ca asta?

FADĂR (năuc) Ce?

BĂIATUL: Nu-mi vine să cred: ai băut singur toată apa!

FADĂR (candid): Dar mi-au dăruit-o!

BĂIATUL: Bine dar era apa tuturor pe o zi întreagă!

FADĂR: Mi-e sete.

BĂIATUL: Ştiu. Dacă tu ai fost în stare de o aşa mârşăvie înseamnă că te mistuie o sete neomenească. Însă chiar şi aşa tu erai ultimul om de la care m-aş fi aşteptat...

FADĂR: Nu e o sete e un blestem. Cineva vrea cu tot dinadinsul să mă umilească. Parcă spune: Nu erai tu ăla care ţi-ai dispreţuit carnea ţi-ai strunit-o şi ai biciuit-o niciodată nu i-ai permis să fie lacomă şi i-ai pedepsit obrăznicia? Ai avut orgoliul să spui că eşti stăpânul ei. Ei uite că nu eşti! Şi ca răsplată a trufiei am să-ţi trimit o sete năprasnică. Te vei târî în limbă după un strop de apă.

BĂIATUL (îngrozit): Dumnezeule! Ce ne facem Fadăr?!

FADĂR: Nu ştiu.

BĂIATUL: Doar Dumnezeu cu o minune ne-ar mai putea salva.

(Se apropie Preotul. Băiatul se îndepărtează câţiva paşi şi se aşază abătut în colb.)

FADĂR (spre Preot): Tu ce mai vrei?

PREOTUL: Nu te învăţ eu pe tine dar...

FADĂR (direct): Mai ai apă?

PREOTUL: Nu.

FADĂR: Atunci du-te! Nu mă obliga să vorbesc: mi se usucă cerul gurii.

PREOTUL: Nu plec până nu te conving că n-are nici un rost chinul tău. Tu cu un semn ai putea preface pustiul ăsta într-o oază de verdeaţă.

FADĂR: Mă plictiseşti.

PREOTUL: Într-o grădină.

FADĂR (cască): A-a!

PREOTUL: Într-o mare cu apă dulce.

FADĂR: Ei asta da! (Visător.) O mare! Omule dacă aş putea avea o mare sau măcar un izvor n-aş pregeta nici o clipă!

PREOTUL: Dar îţi stă în putere! Ai mai făcut-o şi altă dată. Doar un semn...

FADĂT (plictisit): Gata ajunge!

PREOTUL (frenetic): De ce te târăşti tu alături de noi şi mături inutil pustiul ăsta blestemat?

FADĂR (enervat): Am zis…gata!

PREOTUL ( în transă): ...lasă să purtăm noi ca nişte viermi ce suntem povara ce ni se cuvine şi să ne ispăşim pedeapsa pe care o merităm!

FADĂR (la capătul puterilor): Omule ce vrei de fapt?!

PREOTUL: Ştii bine Stăpâne: Să ridici vălul şi să spui: Da vierme eu sunt! Ţi se pare că îţi cer prea mult?

FADĂR: Eşti diliu rău de tot! Cum să pretind eu că sunt ceea ce nu sunt?!

PREOTUL: Nu e vorba să pretinzi ci să recunoşti. Să renunţi la un travesti inutil. De ce te ascunzi? De cine te fereşti? N-are nici un rost. Ţi se vede strălucirea sub vălul ponosit.

FADĂR (pufnind): Strălucirea... mea?!

PREOTUL: Da strălucirea ta divină îţi arde veşmântul şi mă orbeşte. E atât de simplu să spui: Da eu sunt. Spune-o cu trufie. Ce rost are la tine umilinţa? Să cerşeşti tu o înghiţitură de apă de la un nimeni ca mine? Tu?!

FADĂR (îşi face cruce): Ba eşti chiar mai nebun decât credeam!

PREOTUL: Chiar şi faptul că mă laşi să te cert acum... Eu să te cert pe tine?! Să fiu în locul tău ce perdaf ţi-aş trage! Aş striga: Du-te de aici nenorocitule tu-mi ţii mie predici?! Tu... creatură?! Şi ţi-aş trage un şut în fund. Na!

FADĂR: Negreşit ţi-aş trage dacă m-ar ţine foalele.

PREOTUL: Hai dă. Loveşte-mă! (Îngenunchează şi-şi oferă spatele.) Loveşte-mă! Arată-ţi puterea!

FADĂR (obosit scârbit): Du-te de aici nebunule!

PREOTUL (surescitat): Loveşte-mă! Hai fie-ţi milă!

FADĂR (spre Băiat): Ia zurliul ăsta de aici!

PREOTUL (precipitat): Nu nu pricep! Să mă pici cu ceară dacă pricep! După ce te-am aşteptat atâtea veacuri acum când în sfârşit ai coborât din nou... în loc să te arăţi în toată splendoarea în toată puterea să se minuneze şi să se înspăimânte netrebnicii de strălucirea ta... tu continui să te ascunzi sub pielea unui biet drumeţ!

(Băiatul şi Maria Magdalena îl prind pe Preot de câte un braţ şi ca pe o pasăre rănită îi târăsc genunchii prin ţărânăîndepărtându-i.)

PREOTUL (fără să cedeze privind înapoi): De cine te ascunzi? Cine nu trebuie să-ţi vadă chipul? De ce? De ce? De ce?!

(După ce l-au îndepărtat câţiva paşi îl slobod şi cade mai întâi în genunchi apoi se prăbuşeşte definitiv acoperit de anteriu ca o movilă neagră plantată în nisipul alb. Băiatul revine lângă Fadăr. Încet lumina scade. Se înserează.)

FADĂR (culmea agitaţiei): Simt că îmi ies din minţi!

BĂIATUL: Linişteşte-te.

FADĂR: Imbecilul! Auzi să recunosc eu că...

BĂIATUL: Te rog Fadăr.

FADĂR (după un timp): Bine bine.

(Se întind amândoi pe spate. Rămân nemişcaţi cu braţele sub ceafă. Lumina scade tot mai mult până ce trupurile aşezate paralele la un pas-doi depărtare li se topesc în negură. Doar vocile:)

BĂIATUL: Lasă o să vezi va fi bine.

FADĂR: Ce înseamnă bine?

BĂIATUL: În primul rând binecuvântez noaptea ce s-a aşezat temeinic peste noi. Nu simţi boarea răcoroasă? Chiar şi numai atât înseamnă bine. Acum e chiar plăcut nu?

FADĂR: Sughit de plăcere!

BĂIATUL: Va trece şi noaptea va veni o altă dimineaţă. Dimineaţa e întotdeauna bună. E ca o fiinţă răcoroasă şi tandră. Şi roua... Iubesc roua. Ai adormit?

FADĂR: Sforăi.

BĂIATUL: Lasă îţi garantez că va fi bine. Precis dăm peste blestematul ăla de crâng albastru.

FADĂR: Nu mai vreau nici un crâng.

BĂIATUL: Ştiu că a fost o zi grea dar am trecut noi prin clipe şi mai grele. Mi-ai repetat zi de zi ceas de ceas: Băiete fii tare! Băiete nu te lăsa! Şi acum... Acum aş vrea să fie ziuă ca să-ţi văd faţa. Sunt convins că nu eşti tu!

FADĂR: Nici nu sunt.

BĂIATUL: Hai Fadăr că mă sperii!

FADĂR: Am fost Orgoliul însuşi umflat ca un balon ce urca spre tării. Dar o singură împunsătură... şi totul s-a spart. Dumnezeu a vrut ca eu să mă rostogolesc şi să cad acolo unde mi-e locul. Să redevin un nimic. Un nimic lucid. Ei bine am devenit. Hei Stăpâne mă auzi? Ai reuşit!

BĂIATUL: Încet Fadăr ceilalţi trebuie să fie prin preajmă!

FADĂR: Şi ce-mi pasă?! Crezi că aş putea să par mai penibil decât am fost? Marele căutător de crânguri albastre cerşind în genunchi un strop de apă! Stăpâne totul a fost perfect! Un blestem mai perfid nici că se putea. Dar acum e în regulă. Tu eşti aşa cum se şi cuvenea învingătorul. Târfa asta de carne pe care o port cu multă scârbă de multe zeci de ani şi pe care am avut naivitatea să cred că o călăresc acum chicoteşte. O auzi? Poţi s-o auzi şi tu băiete.

BĂIATUL: Delirezi Fadăr?

FADĂR: Oricine o poate auzi! Eşti mulţumit Stăpâne? Cu o singură mişcare ai ridicat-o peste mine acum mă călăreşte şi nechează în batjocură: Mi-e sete mi-e sete! Chiar şi morala e impecabilă: un rahat chiar cu moţ trandafirii rămâne tot un rahat. Nu ajunge mirosul până la tine băiete?

BĂIATUL: Hai fii serios Fadăr!

FADĂR: Nu mi-a mai rămas decâ luciditatea. Încă mă doare dar sunt lucid. Un rahat lucid!

BĂIATUL: Fadăr măcar lasă-mi iluzia acelui crâng albastru...

FADĂR: Păstreaz-o dar pune-o lângă tabloul de mai înainte şi o să vezi că pute. Sau preferi imaginea unui broscoi ambiţios la poalele Everestului? Ha ha!


TABLOUL VIII


O dimineaţă bineînţeles însorită anunţând o altă zi toridă. Fadăr şi Băiatul sunt aşezaţi în nisip. “Trupa” se apropie. Pe feţe le este întipărită o bunăvoinţă exagerată. Cu mişcări lente ceremonioase fiecare aşază la piciorele bătrânului darurile: câte o carafă cu apă iar Hoţul aduce un imens pepene galben. Toate gesturile lor respiră o solemnitate languroasă.

FADĂR: Ce-s astea?

PREOTUL: Darurile noastre pentru tine.

FADĂR (exasperat): Iar o luăm de la capăt! Credeam că noaptea v-a limpezit minţile.

HOŢUL (frenetic): Da’ crezi c-am dormit?! Toată noaptea am umblat pe coclauri. De cu seară i-am adunat p’ăştia şi le-am spus: În noaptea asta faceţi ce ştiţi care-ncotro pe bâjbâite pe nimerite dar dis-de-dimineaţă să vă prezentaţi fiecare cu câte ceva. Consemnul a fost: Care se întoarce cu mâna goală îl ia mama dracului! (Face cu ochiul.) Eu am pornit-o de-a dreptul. Cam pe la al treilea cântat al cocoşilor am dat peste o minune de seră. Să fi văzut în aprilie mere piersici... ce mai o minunăţie! (Precaut.) Dar nu m-am atins de nimic! Un singur pepene am luat - nu l-am furat! - pentru tine. Şi iată-l aici la picioarele tale.

MARIA MAGDALENA (miere!): Gustă-ne darurile!

FADĂR: Apa nu se refuză!

(Apucă o carafă şi o soarbe. Apoi încă una.)

FADĂR: Uf parcă începe să mai îmi treacă de sete.

HOŢUL (îl îmbie la pepene): Ia bătrâne răcoreşte-te. Nu te sfii l-am luat pentru tine şi toate lucrurile acestei Lumi sunt ale tale.

(Fadăr rostogoleşte cu dispreţ pepenele.)

FADĂR: Totuşi... ce vreţi de la mine?

TÂNĂRUL: Să spui: Da eu sunt.

FADĂR: Sunteţi întregi la minte?

HOŢUL:Nu asta contează acum. Important e ca Tu să spui: Da.

FADĂR: Cum să spun...?!

MARIA MAGDALENA: Foarte simplu Tată. (Face un pas în faţă.) Uite aşa: deschizi uşor buzele le rotunjeşti şi spui: Da eu sunt!

TÂNĂRUL(o imită):Da eu sunt!E atât de uşor! Doar trei cuvinte.

PREOTUL (cade în genunchi): Numai trei cuvinte! Sunt prea multe... trei cuvinte?

(Toţi îngenunchează şi-l provesc fix implorându-l.)

FADĂR (dezgustat): Ridicaţi-vă nebunilor! Ridicaţi-vă şi duceţi-vă dracului de aici! Luaţi-vă şi zdrăngănelele! (Loveşte cu piciorul vasele de apă şi le împrăştie.) Na-na! Daruri auzi... Na daruri! (Pepenele se duce de-a dura şi se face praf.) M-am săturat de aiurelile voastre. Nenorociţilor! Hai valea!

TRUPA (într-un singur glas): Tată fă ce vrei cu noi dar nu ne alunga!

FADĂR (o clipă interzis): Ce să fac cu voi?! He-hei dacă aş fi Tatăl v-aş arăta eu vouă!

MARIA MAGDALENA: Arată-ne Tată! Loveşte-ne umileşte-ne dar arată-ne puterea ta.

FADĂR: Aşa?! Ei bine! Dacă ziceţi că eu sunt… atunci vă scot pe nas aiureala. Sunteţi gata să faceţi tot ce vă poruncesc?

TRUPA: Orice Tată!

FADĂR (spumegând): Atunci... târâţi-vă! Târâţi-vă ca viermii... până ce spun eu ajunge!

TRUPA (însufleţită): Ca viermii Tată!

(Minute în şir se târăsc disciplinaţi unul după altul în jurul bătrânului. Fadăr îi priveşte cu o uimire indignată.)

FADĂR (scârbit): Da’ sunteţi nebuni de-a binelea. (Furie.) Încetaţi! Vă bateţi joc de mine nu-i aşa? (Trupa continuă să se târască.) Am zis... gata! (Toţi patru sar în picioare.)

TÂNĂRUL:Suntem gata să facem orice vrei tu!

FADĂR (spumegând): Ajunge cu mascarada! Dacă sunteţi gata să faceţi orice atunci dispăreţi! Hai să nu vă mai văd! (Loveşte cu mâinile şi picioarele aerul şi restul darurilor împrăştiate în nisip.) Să vă iasă din cap gărgăunii că vă ia mama dracului. Nenorociţilor!

(Trupa se împrăştie în patru zări. Băiatul se apropie de Fadăr.)

BĂIATUL: Fadăr stăpâneşte-te!

FADĂR (în culmea agitaţiei gata să pornească în urmărirea lor): Lasă-mă lasă-mă să pun mâna pe unul!

BĂIATUL (strunindu-l): Fadăr vino-ţi în fire uite în ce hal arăţi!

(În sfârşit Fadăr se lasă aşezat pe nisip.)

FADĂR: Nu mai suport! Dacă mai aud pe unul singur repetând tâmpenia aia îi crăp capul!

BĂIATUL: Lasă Fadăr. Doar tu spuneai că fiecare e liber să creadă ce vrea.

FADĂR (hotărât): Ba nu nu. Le crăp capetele!

(Hoţul se apropie tiptil.)

HOŢUL: E voie?

BĂIATUL: Ar fi mai bine să te cari. Fadăr e cam nervos.

HOŢUL: Numai două vorbe.

FADĂR (izbucnind): Ce vorbe?! M-am săturat de vorbe. Du-te! (Se răzgândeşte.) Ba nu. Ia stai jos musiu. Hai să lămurim chestiunea asta o dată pentru totdeauna. Dar definitv pricepi?

(Hoţul se aşază. Fadăr vine lângă el şi îl prinde cu neaşteptată blândeţe de umeri. Îl priveşte drept în ochi.)

FADĂR: Dintre ei tu nu pari chiar tâmpit. Uită-te la mine. Dar uită-te bine!

HOŢUL: Mă uit.

FADĂR: Crezi că eu aş putea fi… ? Priveşte-mă şi gândeşte-te eşti tu hoţ dar arăţi a om inteligent ce dracu’!

HOŢUL (ezitând): Ei...

FADĂR: Spune aş putea fi eu…?

HOŢUL (îndrăznind): Ai putea.

FADĂR (surprins): Aşa deci... Bine şi dacă aş fi atunci de ce m-aş ascunde?

HOŢUL (pe felie): Aici sunt mai multe variante. E locul unde mă despart de popa. El zice că nu vrei să te arăţi. Eu nu cred că te ascunzi. Numai că...

FADĂR: Numai că?

HOŢUL: Numai că nu ştii.

FADĂR: Adică aş putea să fiu Tatăl fără să ştiu că sunt?

HOŢUL: Exact. Aşa îl văd eu pe bătrânul. Ca pe un om oarecare. Se scoală de dimineaţă merge la piaţă îşi numără bănuţii ăştia-s de lapte ăştia-s de pâine mă să fie al dracului să vezi că n-ajung! vine acasă mănâncă se culcă un ceas-două după-amiază mai meştereşte ceva prin curte...

FADĂR: Un inocent!

HOŢUL: Cam aşa ceva. Dacă el ar şti că el este… şi ar pune mâna pe hăţuri crezi că Lumea asta ar mai arăta aşa anapoda? E o singură explicaţie: Nu ştie. Nu ştie de nimic. Nici măcar de sine.

FADĂR (visător): Aşa deci: aş fi un inconştient.

HOŢUL: Ca să fiu sincer… cred că nu eşti Stăpânul.

FADĂR (surprins): Acum chiar că nu mai înţeleg nimic!Ba că sunt ba că nu sunt.

HOŢUL: Am afirmat că poţi fi nu neapărat că eşti. Aşa cum oricare dintre noi am putea fi. Şi în mine de pildă ar putea locui el. Dar tu nu cred că eşti. Dacă mă gândesc bine sigur nu eşti.

FADĂR: Bine... dar atunci de ce nu mă laşi în pace? Şi tu te afli în trupa care mă sâcâie. Ba am impresia că eşti chiar în fruntea ei.

HOŢUL (savant): Nu-i chiar atât de simplu. Vezi dumneata bine ai zis “trupă”. Puteai să spui la fel de bine “mulţime”. O mică hoardă. Or... orice ceată îşi are legile ei. În primul rând că vrea şi cere ceva cu insistenţă şi agresivitate. Şi e foarte greu să i te opui. Atât din afară cât şi dinăuntru.

FADĂR: Cu mine nu-i merge!

HOŢUL: Nu te-aş sfătui să te pui de-a curmezişul. O mulţime nemulţumită are reacţii imprevizibile. Singura soluţie e să o mulţumeşti. Să-i arunci ciolanul pe care îl cere. Acum... revenind la hoarda noastră. Ce vrea ea? Îşi doreşte cu ardoare un Stăpân şi ai ghinionul să fi căzut măgăreaţa pe dumneata. Ce importanţă are dacă aşa cum bine ştim amândoi se înşeală? Îşi vrea un Stăpân? Dă-i-l!

FADĂR: Chiar şi unul fals?

HOŢUL: Nimeni nu-l caută la dinţi. Îl vrea? Dă-i-l şi ai scăpat de balamuc. (Se ridică.) E numai un sfat. Un simplu sfat. (Dispare. Câteva clipe de tăcere. Fadăr rămâne căzut pe gânduri.)

BĂIATUL: Cred că are dreptate.

FADĂR: Dar ar însemna să mint! N-am minţit în viaţa mea şi s-o fac acum la bătrâneţe? Şi pentru ce?

BĂIATUL: Scăpăm odată de povestea asta. Îţi faci probleme de conştiinţă? Dă-i dracu Fadăr! Vorba Hoţului... Dacă ei asta vor să audă atunci să audă! Te roagă te imploră să-i minţi. Fă-le hatârul şi minte-i. Vreţi să vă spun că eu sunt …? Ei bine eu sunt! Ce te costă?

(Fadăr se plimbă îndelung apăsat în cerc.)

FADĂR: Bine dacă şi tu zici... (Spre Hoţ.) Cheamă-ţi trupa! (În câteva clipe “hoarda” e mobilizată şi aliniată.)

FADĂR (simplu): Eu sunt .

(Extaz. Îmbrăţişări. Pupături. Totul se peterece la o distanţă sensibilă de Fadăr şi de Băiat care rămân deoparte şi urmăresc festinul. De altfel nimeni nu-i mai bagă în seamă totul se petrece doar în interiorul “trupei”. Cei doi parcă nici nu mai există.)

FADĂR (spre Băiat): Hai să mergem. (Se îndepărtează câţiva paşi.)

HOŢUL (care observă primul “mişcarea”): Hei unde plecaţi?

FADĂR: Ce-ţi mai pasă?

(Însă Hoţul se repede şi-l trage înapoi.)

FADĂR: V-am făcut hatârul ce mai vreţi?

PREOTUL: Dar eşti Stăpânul! Ceea ce schimbă radical lucrurile.

FADĂR: Ba nu schimbă nimic. (Spre Hoţ.) Nu ziceai...

HOŢUL: Nu mai ştiu ce ziceam dar aţi auzit bine: acum situaţia s-a schimbat radical.

PREOTUL: Din temelii. Şi se cuvine o Judecată.

(Fadăr şi Băiatul se privesc uimiţi. Hoţul şi Preotul au întipărite pe chipuri o gravitate solemnă rece ce contrastează puternic cu bunăvoinţa linguşitoare de mai înainte.)

FADĂR: Bine dar... eu sunt Stăpânul! Cum îndrăzniţi?!

PREOTUL (marţial): Nu se poate altfel. În Lume oricine trebuie să fie responsabil de gesturile sale. Chiar şi el. Dar va fi o judecată dreaptă.

(Pe faţa Tânărului se citeşte uimirea pe când Maria Magdalena e de-a dreptul revoltată.)

MARIA MAGDALENA (spre Preot): Judecată... ai spus?!

HOŢUL: Cum ai auzit.

MARIA MAGDALENA: Noi... să-l judecăm?! Sunteţi nebuni bată-vă... Dumnezeu!

PREOTUL: Tu să taci toanto!

MARIA MAGDALENA: (ţipă): Ba nu tac! Nu aşa ne-a fost învoiala. Aţi zis să ne aruncăm la picioarele lui. Ne-am aruncat. I-aţi cerut apoi să ni se arate. Iar el ni s-a arătat. Însă acum... în loc să-i sărutăm tălpile... îl judecăm?! Netrebnicilor!

(Hoţul se repede şi-i răsuceşte mâinile la spate Mariei Magdalena. Apoi îi leagă gura cu o basma. Fata se zbate dar fără folos. Tânărul sare s-o scape însă Hoţul îl îmbrânceşte în ţărână.)

HOŢUL: Tu ce vrei mucea?

TÂNĂRUL: Ce aveţi cu ea? Avea dreptate. Nu aşa ne-a fost înţelegerea.

(Hoţul devine brusc conciliant. Îl ridică grijuliu îi scutură hainele şi îl prinde prieteneşte de umăr.)

HOŢUL (persuasiv): Măi... cum îţi zice ţie acasă?

TÂNĂRUL (naiv): Mămica mă strgă... Geluţu.

HOŢUL (părinteşte): Măi Geluţu dragă... nu fi copil. Tu crezi că noi îi vrem răul bătrânului? Şi noi îl iubim cum altfel?! E doar Stăpânul nostru.

TÂNĂRUL: Nu prea pare să-l iubiţi. Ziceai ceva de o judecată.

HOŢUL: Ei …câte nu zice omul?! Tu nu pricepi că e un joc?

TÂNĂRUL (mirat): Un joc?!

HOŢUL: Păi sigur! Ne jucăm înţelegi? Cu îngăduinţa… chiar din porunca lui. Tu ce crezi c-am vorbit cu el mai înainte? Am pus totul la cale împreună. El m-a rugat. La început mi s-a părut şi mie cu neputinţă. Însă el a insistat: Hoţule a zis să fiţi cât mai aspri. Vreau să văd cât de aspru poate fi Omul.

TÂNĂRUL (încă neîncrezător): Aşa a spus?!

HOŢUL: Mai încape vorbă?! De ce crezi că a coborât el printre noi? (Taină!) Vrea să simtă gustul suferinţei. Îi arde buza după o cupă de venin.

TÂNĂRUL (convins): Deci aşa!

HOŢUL: Cum altfel? Deci... nu ne rămâne decât să-i facem pe plac. Vrem sau nu vrem... asta e! Să fim aspri aşa cum ne cere. Aspri dar drepţi! În felul ăsta ne vom purifica şi noi.

TÂNĂRUL (marcat de importanţa misiunii): Ne vom mântui!

HOŢUL: Deci… să fim cât mai convingători!

TÂNĂRUL (hotărât): Să fim! (Neliniştit.) Însă ce trebuie să fac?

HOŢUL: Nimic deosebit. Doar să fii mereu prin preajmă şi să nu-mi ieşi din cuvânt. Şi când îţi va veni rândul să fii bici necruţător. Nu uita: El vrea astfel. Vei şti ce să spui?

TÂNĂRUL (transfigurat): Nici o grijă! Dacă el vrea aşa am să fac totul pentru el!

(Ca la un semn “trupa” - adică Hoţul Preotul şi Tânărul - începe să se mişte într-un haos perfect organizat. Maria Magdalena sechestrată şi bine legată e ţinută în mijlocul lor. Se improvizează un tribunal. În mijloc sunt aduşi Fadăr şi Băiatul. În ceea ce îi priveşte pe Hoţ şi Preot chiar şi fizionomiile lor capătă schimbări evidente marcate chiar sub ochii spectatorilor. Hoţul îşi va lipi o mustaţă ce va sugera dintr-o privire pe Stalin în timp ce Preotul îşi va adăuga la chip o mustaţă corespunzătoare “a la Hitler”. De altfel pe măsură ce prcesul va înainta asemănarea celor două personaje cu mai sus numiţii prin fizionomie şi chiar prin gesturi va fi progresiv evidentă până la identificare. Se poate apela în cazul Hoţului de pildă chiar la o caschetă etc.)

FADĂR (resemnat): Mă rog dacă am intrat în rahatul ăsta atunci să ne jucăm şi de-a tribunalul.

TÂNĂRUL (totuşi pentru o clipă cutremurat): Dacă nu te-aş iubi atâta n-aş putea să fac ce fac acum. Dar pentru tine... orice!

HOŢUL (se ridică solemn): Onorat auditoriu cinstită curte domnilor juraţi permiteţi-mi să deschid şi conduc această distinsă adunare...

PREOTUL: Mai de-a valma Sandule!

TÂNĂRUL: Mai în rezumat! (Rânjeşte spre Hoţ.) E bine aşa nene Hoţule?

HOŢUL (Neluându-i în seamă eticheta!): Permiteţi-mi de asemenea ca din cauza lipsei acute de personal calificat să îndeplinesc cumulat funcţiile de preşedinte judecător procurar şi cu voia dumneavoastră martor.

BĂIATUL (enervat): Şi-n plus să mai mergi şi-n mumă-ta!

HOŢUL (calm calm!): Domnule vă atrag respectuos atenţia că dacă nu sunteţi cuviincios evacuez sala.

FADĂR (spre Băiat): Acum taci şi rabdă! N-ai zis tu să intru în cămaşa asta?

HOŢUL (concesiv): Să pornim mai departe...

BĂIATUL: Domnule Hoţ-Preşedinte-Judecător-Martor-Procuror vreau să ridic o problemă de principiu.

HOŢUL: Să nu ne împiedicăm în principii.

BĂIATUL: Dacă nici de principii nu ne împiedicăm atunci nu ce rămâne decât să murim sănătoşi. E o chestiune de esenţă. Cu mine cum rămâne? Eu ce sunt aici? Martor? Acuzat? Trei lulele?

HOŢUL (după un moment de reflecţie): Întrebarea e bună şi se acceptă. Uite dom’le că la asta nu m-am gândit!

(Trupa se adună cap la cap şuşoteşte câteva clipe după care solemnitatea se reface.)

HOŢUL: Domnule Juriul după lungi consultări a hotărât că dumneata nu eşti deocamdată acuzat. Să zicem deci că eşti Publicul.

BĂIATUL: Aha. Şi încă o chestiune domnul Preşedinte.

HOŢUL (timpul! timpul!): Dar scurt scurt vă rog.

BĂIATUL: Permiteţi-mi domnule Preşedinte să sesizez juriul şi pe onorata asistenţă adică pe mine că există un motiv temeinic pentru care domnia voastră nu mai poate conduce acest proces.

HOŢUL: Recuzare? Motivul vă rog?

BĂIATUL: Deoarece se vede de la o poştă că sunteţi un foarte..

HOŢUL: Ei?

BĂIATUL: Aş zice chiar…un mare…

HOŢUL: Ei!

BĂIATUL: …dobitoc.

HOŢUL: Evacuaţi sala!

(Tânărul şi Preotul îl ridică pe Băiat de umeri şi-l scot în afara scenei. După care se reîntorc gravi şi se aşază pe vechile locuri.)

HOŢUL: Să revenim la chestiune. Deoarece am pierdut timp preţios trecem peste toate procedurile. Părinte ai cuvântul.

PREOTUL: Am să încep cu verdictul care nu poate fi decât unul singur: Vinovat. De o sută de o mie de ori: Vinovat. Am spus o mie? Puţin. Vina este imensă. Nesfârşită. N-avem timp acum nici pentru cele o mie de vinovăţii...

TÂNĂRUL (nerăbdător): Părinte o cam lungeşti şi mai avem şi noi ceva de spus...

PREOTUL:... mă voi rezuma la o singură vină: Haosul. Cu bună ştiinţă ai lăsat să se amestece totul: binele cu răul urâtul cu frumosul prostia cu înţelepciunea. Şi toate acestea ai pus să se numească Îngăduinţă. Ba mai mult: ai permis ca răul să se ridice deasupra binelui urâtul să încalece frumosul prostia să biciuie înţelepciunea. În loc să desparţi apele ca un Stăpân ai aruncat biciul şi te-ai cărat. Descurcaţi-vă faceţi ce vreţi! În loc să pedepseşti ai mângâiat. Unii au numit asta bunătate. Ai vrut cu tot dinadinsul să arăţi că eşti bun. Dar cu ce preţ? De o mie de ori: cu ce preţ?

HOŢUL: Părinte să cam încheiem...

PREOTUL (montat): Cu preţul umilinţei noastre. Al celor cinstiţi şi curaţi care ţi-ai ascultat promisiunile şi au crezut în cuvântul tău. De dragul iluziei că eşti bun ţi-ai trimis până şi propriul fiu singur pe Pământ. Ba ai lăsat să fie batjocorit de nişte băşinoşi. N-ai ridicat un deget ca să-l aperi şi să-l fereşti de chin. Să admitem că ai vrut să vezi până unde merge nesimţirea oamenilor deşi nu mai era nevoie de alte dovezi doar tu i-ai zidit din cel mai prost material parcă în bătaie de joc din lut nici măcar din piatră care tot un rahat e dar ar fi fost oricum un semn de bunăvoinţă din partea ta...

HOŢUL: Ajunge părinte. Gata ţi-am luat cuvântul!

PREOTUL (tot mai îndârjit ţipă): ... să admitem totuşi că i-ai pus la încercare. Şi mă rog ce trebuia să vezi ai văzut. Dar preţul n-a fost prea mare? Şi de ce să plătească mereu cei care nu meritau să-l plătească în timp ce vinovaţii sunt mereu iertaţi? De ce eşti atât de îngăduitor cu cei ce nu merită să fii şi atât de nedrept cu cei fără de pată? De zeci de ani caut şi mă întreb. Întreb şi caut. De ce...

(La un semn al Hoţului Tânărul se repede la vorbitor şi-i astupă gura cu palma. În sfârşit Preotul coboară forţat de la tribună.)

HOŢUL: Mulţumim! Mai ai ceva de spus?

(Preotul dă să vorbească dar îl împiedică botniţa.)

HOŢUL: Nu mai ai. Prea bine. Acum e rândul meu. Părinte ia-mi te rog locul. (Cei doi fac rocada.)

PREOTUL (încă răsuflând greu): Da domnule Hoţ aveţi cuvântul.

HOŢUL: Mulţumesc domnule Preşedinte.

TÂNĂRUL (nemulţumit): Mai lăsaţi mulţumirile vreau să-mi vină şi mie rândul! (Şoptit spre Hoţ.) E un joc nu-i aşa nene Hoţule?

HOŢUL (direct în chestiune): Şi eu trebuie să aleg din atâtea vinovăţii doar câteva.

TÂNĂRUL (tot mai nerăbdător): Una… că ne-apucă ploaia!

HOŢUL: M-aş opri la inocenţă. El este fără îndoială un inocent. Cum spunea Platon...

TÂNĂRUL: Să sărim peste Platon!

PREOTUL: Se aprobă!

HOŢUL (concesiv): Bine sărim peste Platon. Ce este inocenţa...

FADĂR (tot mai amuzat intrând în joc): Domnule Preşedinte eu zic să sărim şi peste inocenţă. Domnul fost Preşedinte şi hoţ de profesie sau ce este că are atâtea funcţii de nici Dumnezeu nu le mai ştie... mi-a explicat nu cu mult timp înainte şi pe înţeles ce este inocenţa. Or dacă eu ştiu dumnealui ştie dumneavoastră care ştiţi dinainte până şi verdictul… ce să mai vorbim atunci ce rost are să mai ardem gazul de pomană?

PREOTUL: De acord. Sărim şi peste inocenţă.

HOŢUL (inimă largă!): Problema e: Este inocenţa o vină?

TRUPA (în cor inclusiv Fadăr): Este!

HOŢUL: Trebuie ea pedepsită?

TRUPA: Trebuie!

HOŢUL: Aşa că de ce s-o mai lungim: verdictul este Vinovat.

(Se schimbă din noul locurile.)

TRUPA (delir!): Vinovat!

(Amuzat Fadăr se ridică vine între Hoţ şi Preot şi-i bate amical pe umeri.)

FADĂR: Bravo măi băieţi! Sunteţi mari artişti! Dacă ştiam că e aşa de amuzant mă lăsam “uns” mai repede. (Grijă.) Dar acum trebuie să plec. Mi-au înţepenit încheieturile şi m-a apucat din nou nenorocita asta de sete. Bătrâneţile ce mai! Mă duc să-l caut pe nepotu-meu şi să plecăm. Până ajungem la haltă iar vine seara.

TÂNĂRUL: Şi cu mine cum rămâne? N-am apucat să scot o vorbă! Nici măcar un cuvinţel!

HOŢUL şi PREOTUL (într-un glas): Ia stai!

HOŢUL (ferm): Duceţi acuzatul în boxă!

(Preotul şi Tânărul îl prind pe Fadăr şi-l târâsc la loc. Tribunalul pentru o clipă bulversat îşi netezeşte creţurile şi redevine ce-a fost.)

FADĂR: Nenorociţilor voi chiar o luaţi în serios?! (Se zbate vrea să vină din nou lângă Preşedinte dar Hoţul face un semn discret şi aprozii se reped din nou asupra acuzatului îi leagă mâinile la spate şi-l aruncă la loc ca pe un pachet.)

TÂNĂRUL (pentru o clipă cutremurat): Dacă nu te-aş iubi atât n-aş putea să fac ce fac acum. Dar pentru tine... orice!

HOŢUL: Deci să continuăm...

FADĂR: Să ţineţi minte: Prostia e un viciu doar prin perseverenţă...

HOŢUL: Căluş!

(Aprozii îşi fac meseria: Fadăr molfăie un ghemotoc de cârpe.)

TÂNĂRUL (în sfârşit): E rândul meu! (Smucit.) E vinovat. E foarte vinovat. De la mama tata de la învăţătoare şi chiar de la dumneata părinte ştiam că dacă mi se întâmplă ceva trebuie să mă rog şi Tatăl vine pe loc în ajutorul meu. Ei bine alaltăieri mi-a scăpat iapa şi dusă a fost. Păi... să nu mă omoare nebunu’ de tata?

HOŢUL: Să lăsăm calul...

TÂNĂRUL: Iapa domnule Preşedinte. Da’ aş fi lăsat-o-n supărare însă te pui cu ăl bătrân?! Nu că de ce n-am avut grijă... Zic: Stăpâne dă să găsesc iapa că mă omoară turbatu’. Şi mă rog eu mă rog pe cuvânt că m-am rugat un ceas întreg m-am rugat!

HOŢUL: Bine te credem dar...

TÂNĂRUL: Ba chiar mai mult de un ceas am tot făcut sluji. Zic: Dă să o văd apărând de sub deal! Canci! Parcă mă rugam la pereţi.

(Hoţul coboară şi îl ia pe Tânăr deoparte.)

HOŢUL: Bă fi-ţi-ar iapa a dracului... Nu mai tăceai: Dom’ Preşedinte dom’ Preşedinte! Şi acum baţi câmpii. Asta e acuzaţie? Păi el n-are altă treabă decât să aibă grijă de iapa ta?!

TÂNĂRUL: Da nene Hoţule dar...

HOŢUL: Te-am întrebat şi înainte de Judecată şi ai zis că să n-am grijă că ştii tu ce spui. Păi... spune! Găseşte ceva rezonabil. Eu ştiu ce?! Altceva!

TÂNĂRUL (hotărât): Am înţeles nene Hoţule! Sigur am şi găsit! Îl dau gata ce mai! Vei fi mulţumit de mine o să vezi!

(Se întorc la locurile lor.)

TÂNĂRUL: Într-o zi eram la şcoală. Doamne învăţătoare… una faină faină! ne dăduse de învăţat pe de rost trei strofe din “El Zorab”. Ca să fiu sincer eu la poezii sunt bâtă. Nu ştiam decât: “Sunt paşă neam de beduin şi de la... dracu’ ştie... vin” sau cam aşa ceva. Zic: dă să nu cumva să m-asculte...

HOŢUL (lămurit): Bine am înţeles! Important e verdictul care este...

TÂNĂRUL (fără să clipească): Vinovat!

HOŢUL: Bun. Până acum de trei ori vinovat. Ai mai rămas tu Maria Magdalena. Hai la bară fată dragă!

(Preotul smulge basmaua de pe gura Mariei Magdalena.)

MARIA MAGDALENA (care pe tot timpul procesului stătuse îngrămădită gata să plângă acum plânge de adevăratelea): Nu pooot!

HOŢUL: Ce nu poţi?

MARIA MAGDALENA: Pentru că eu îl iubesc. Şi nu poot să spun o vorbă rea despre el.

PREOTUL: Da’ crezi că noi nu-l iubim? Însă Iubirea cea mai mare trebuie însoţită de o necruţătoare veghe.

TÂNĂRUL (filozofie!): Tocmai pentru că-l iubim trebuie să fim drepţi cu el aşa cum ar trebui să fie şi el cu noi să ne ajute să ne vegheze să ne îndrume... asta ai vrut să spui părinte nu-i aşa?

PREOTUL: Amin.

HOŢUL: Trebuie să găseşti ceva. De pildă: Ţie chiar îţi place viaţa asta de curvă pe care ţi-a dat-o?

TÂNĂRUL (tot mai filozof): Sau curva de viaţă.

HOŢUL: N-ai visat niciodată să fii o femeie cinstită?

MARIA MAGDALENA (în hohote): Ba da ba da!

HOŢUL: Păi vezi? Ai fost îmbrobodită în ceea ce s-a numit Destin. Destin de curvă. Te-a ţintuit bine ca să te târăşti în noroi. Îţi place să te bălăceşti în noroi?

MARIA MAGDALENA: Nu!

HOŢUL: Nu ţi-a lăsat nici măcar o şansă de scăpare. Destin. Destin. Destin. Pentru asta ar trebui să-l urăşti.

MARIA MAGDALENA: Cum să-l urăsc dacă îl iubesc?! Şi l-aş iubi orice mi-ar face.

PREOTUL (exasperat): Nu că e tâmpită rău de tot! Mă laşi să-i trag vreo două palme ca s-o trezesc?

HOŢUL (răspundere mare!): Las-o că-şi revine. (Cântărind situaţia.) La o adică chestiunea ar veni cam aşa: Martora nu se poate exprima din pricina emoţiei. (Spre Maria Magdalena.) Atunci spune numai verdictul şi terminăm povestea. Vino...

MARIA MAGDALENA: Nu pooooot!

PREOTUL: Măcar două palme că-s rupte din Rai. Ai ce i le-aş lipi: pleosc - pleosc.

HOŢUL: Ce dracu’ facem cu nebuna asta?!

TÂNĂRUL (idea!): N-are contează nene Hoţule. Sunt trei de Vinovat şi o abţinere. (Spre Maria Mgdalena.) Că doar n-ai fi împotrivă c-atunci chiar că te snopesc. (Spre Hoţ.) Nene Hoţule... totuşi nu sunt prea aspru? Nu cumva să-l supăr!

HOŢUL (cântărind argumentul): Într-o chestiune atât de importantă e nevoie de unanimitate şi va fi unanimitate!

(Coboară şi o trage pe Maria Magdalena deoparte.)

HOŢUL: Tâmpito dacă-mi strici ploile te ia mama dracu’!

MARIA MAGDALENA: Mă ia şi gata.

HOŢUL: Te bat.

MARIA MAGDALENA: Bate-mă Hoţule.

HOŢUL (schimbare de registru): Hai măi Maria tu eşti o fată cuminte frumoasă deşteaptă...

MARIA MAGDALENA: Parcă ziceai că-s tâmpită.

HOŢUL: Aşa zice omul la necaz. E greu să spui şi tu un cuvânt? Dă-o dracu’ de treabă! De ce vrei tu să mă superi Ei copil rău!

(Maria Magdalena încovoiată tace.)

HOŢUL (miere!): Ce zici încercăm? Hai să încercăm! (Revine la tribună.) Maria Magdalena s-a răzgândit. Spune Maria!

MARIA MAGDALENA (acelaşi hohot): Îl iubeeesc!

TÂNĂRUL: Am spus eu că e tâmpită. Şi-şi bate joc de noi. (Spre Hoţ.) Ce dracu’ e nebună?! Nu i-ai spus că doar ne prefacem de-a judecata?!

PREOTUL (spre Hoţ): Dacă m-ai lăsa! Două. Numai două. Mă mănâncă podul palmei!

FADĂR (scuipând căluşul): Fată dragă spune-le la nenorociţii ăştia ceea ce vor să audă. Să se termine odată că nici eu nu mai pot.

HOŢUL (necruţător): Căluş!

(Preotul îndeasă vârtos cârpa în gâtul bătrânului apoi îl leagă peste faţă cu baticul Mariei Magdalena. E clar că “inculpatul” nu mai poate respira.)

MARIA MAGDALENA: Mă ierţi Tată?

PREOTUL: Te iartă n-ai auzit?

MARIA MAGDALENA (urlet prelung): Vinovaaaaaat!

HOŢUL (prinzând din zbor replica fetei): Deci de patru ori Vinovat. Pedeapsa... unde e c-o aveam aici! (Caută precipitat prin buzunare până găseşte un petec de hârtie. Dă să citească însă ezită. E clar că nu îndrăzneşte. Întinde hârtia Preotului.) Citeşte tu!

PREOTUL: Ba citeşte tu Hoţule.

HOŢUL: Ba tu!

PREOTUL: Ba tu!

(Răvaşul trece de la unul la altul fiecare încearcă să scape mai repede de el ca şi cum petecul de hârtie ar frige.)

HOŢUL (enervat): Toate trebuie să le fac numai eu! (Ia răvaşul vrea să citească dar nu e în stare. Îşi prinde faţa în palme disperat.) De ce nu pot? De ce nu pot?!

PREOTUL (spre Tânăr): Du-te şi vezi ce e cu fiul.

(Tânărul pleacă.)

HOŢUL: Nu pot şi pace! (O idee!) Ia vino încoace fiul Iepei! (Îl caută cu privirea pe Tânăr.)

PREOTUL: L-am trimis după cel tânăr.

HOŢUL (mare pagubă): Ori cu el ori fără el! (Altă idee!) Atunci să-şi citească singur sentinţa!

(Împreună cu Preotul s-a apropiat de Fadăr. Abia îl ating şi corpul bătrânului se prăbuşeşte într-o parte inert.)

HOŢUL (spre Preot): Tâmpitule l-ai sugrumat!

PREOTUL: Păi nu strigai tu: “Căluş căluş!” I-am pus căluş.

HOŢUL (dă din mâini a pagubă): Domnu’ a dat Domnu’ a luat.

(Preotul se apropie de trupul inert şi încet ceremonios îi sărută mâna. Îl urmează Hoţul care face acelaşi lucru. Maria Magdalena buimacă vine ca din altă lume îngenunchează lângă cel căzut şi rămâne lipită de el formând împreună o movilă neagră încremenită. Tânărul năvăleşte agitat nevoie mare.)

TÂNĂRUL: Am găsit!

(Hoţul şi Preotul nici nu îl privesc ca şi cum nu l-ar zări.)

TÂNĂRUL: Nu mă întrebaţi ce am găsit? Am dat de crângul albastru porumbeilor! E o minunăţie întocmai cum l-a descris bătrânul! E aici la doi paşi. Haideţi să-l vedeţi!

(Hoţul şi Preotul: aceeaşi indiferenţă.)

TÂNĂRUL: Voi n-auziţi?! L-am găsit pricepeţi? Noi îl căutam la mama dracului şi el era chiar lângă noi! (Îl trage pe Hoţ de mânecă încercând să-l care după el.)

HOŢUL: Ia mai du-te dracu’ cu crângul tău! De crâng ne arde nouă acum?!

TÂNĂRUL (aleargă spre Fadăr): Bătrâne atunci vino tu e doar crângul tău!

(Abia acum observă mogâldeaţa prăvălită în nisip. Spre Hoţ.) Dar ce e cu bătrânul?

PREOTUL: E mort.

TÂNĂRUL (în virtutea inerţiei): Dumnezeu să-l ierte. (Realizând.) Dar... care Dumnezeu?! (Spre Hoţ.) Hoţule spuneai că e un joc? Spune că e un joc Hoţule!

(Hoţul îşi întoarce faţa şi priveşte nemişcat spre nicăieri.)

TÂNĂRUL: Aşadar este adevărat. L-aţi ucis... l-am ucis... împreună. Da da şi eu cu nesăbuinţa mea. Cum am putut fi atât de naiv?! (Cade în genunchi.) Însă ce importanţă mai are acum? Ce sens mai are acum Lumea? Dar... la naiba cu Lumea! Ce-mi pasă mie de Lume? Eu... eu ce mă fac? Cu mine cum rămâne? Eu al cui sunt? Eu al cu rămân Doamne? (Priveşte spre mogâldeaţa neagră.) Maria Magdalena noi ai cui suntem? (Se ridică şi clătinându-se se prăbuşeşte lângă cei căzuţi.)

PREOTUL (care dispăruse pentru o clipă revine în cadru): L-am văzut pe tânăr. E la doi paşi dă cu pietre într-un iaz secat.

HOŢUL: Uite că de ăsta am uitat! (Spre Preot.) Ce facem cu el?

PREOTUL: Ce să facem... (O idee.) Facem un tribunal.

HOŢUL: Cap sec! Cine i-ar putea găsi lui cea mai mică vină? Nici măcar Pilat n-a reuşit. E curat ca lacrima.

PREOTUL: Dar… ce facem cu Cel Tânăr?

HOŢUL: Ce să facem cu Cel Tânăr?!

(Se învârt în cerc şi repetă pe rând ultima replică.)



CORTINA




EPILOG CU O PREMIERĂ UN SPECTACOL INTERZIS UN MINISTRU DĂRÂMAT ŞI NIŞTE BASARABENI CĂLIŢI FOARTE FOARTE OPTIMIŞTI




Plecăm din Iaşi la prânz şi ajungem la Bălţi spre seară cu singurul autobuz disponibil. De cale ferată nici vorbă doar nu erau fraieri sovieticii –până mai ieri Stăpânii- să lege cu drum de fier două oraşe româneşti…Impresie de gol în mijlocul Lumii. Singurul sens posibil pare a fi o stradă pustie pe care o şi luăm în piept româneşte. Suntem imediat răsplătiţi: strada „se varsă” într-un bulevard şi el pustiu dar după bunul gust rusesc larg cât o stepă. De la prima duzină de trecători pe care îi întrebăm despre Teatru primim acelaşi răspuns: câteva mormăieli intraductibile. În sfârşit o bătrânică ne meta-lămureşte: „Ăştia nu grăiesc decât ruseşte maică!” şi ne indică direcţia în care oricum ducea cvartalul.

Prima surpriză e Teatrul însuşi: o clădire imensă situată chiar în centrul oraşului pe trei sferturi ascunsă în spatele unor ziduri înalte ca o cazemată care par s-o protejeze(De cine? ne întrebăm noi români naivi). Abia după câteva zile am putut pătrunde tâlcul acestei ascunderi: Teatrul Naţional era ferit de invazia Oraşului ca unic reprezentant al Imperiului care încă pulsează şi strânge în chingi răsuflările provinciei. Singura certitudine a acestor zile magice petrecute aici e tocmai acest Teatru atunci încă unica insulă de românitate într-un ocean rusesc. Am umblat pe îndelete pe străzi prin târg şi magazine fără să auzim un singur cuvânt românesc fără să zărim un ziar sau o carte românească. Trăiam o mică dezamăgire: inspirat de o neroadă propagandă românească trecusem Prutul la o întâlnire cu Ştefan cel Mare Eminescu sau măcar Alecsandri dar nimerisem într-o stepă a lui Gogol.

Am ajuns chiar la finalul ultimei repetiţii a „Crângului albastru”. Regizorul Ion Cibotaru ne-a primit cu braţele deschise. „E o bucurie să simţi din nou o inimă românească!” ne-a mărturisit vizibil emoţionat. L-am întâlnit acum o jumătate de an la Festivalul Internaţional al Comediei de la Galaţi unde Teatrul Naţional din Bălţi a prezentat un Golgoni iar Teatrul Dramatic din Bacău piesa mea „Marea brambureală”. Şi cum am avut şansa ca piesa mea să aibă şi aici mare succes ca singur autor în viaţă într-o companie auctorială ultra-selectă (Ce ziceţi de Gogol Goldoni Caragiale Alecsandri Ionesco F. Arrabal Artur Kopit Eduardo de Filippo Pavel Kohout sau Paul Geraldie?) şi de teatre de primă mărime din Europa Ion mi-a propus să-i dau o piesă pentru Teatrul Naţional din Bălţi. Unde îmi spunea dintre contemporani se mai jucase cu ceva timp în urmă doar un Sorescu. Ion un regizor încă tânăr dar dintre cei mai dotaţi şi cotaţi la vreo patruzeci de ani a „pus” în Moldova în România sau aiurea un număr de piese egal cu vârsta.

Pe dinăuntru Teatrul e o bijuterie la dimensiuni de tanc rusesc. Sala mică cochetă şi bine dotată e cât sala mare a unui teatru şi nu din ultimul târg! din România iar sala mare de circa o mie de locuri pare prin dimensiuni o peluză de stadion. Un mic triumf: „Crângul albastru” va fi jucat pe scena mare!

A doua zi duminică are loc aşa-zisa „prezentare la colectiv” care în buna tradiţie moldovenească de adaptare exactă a cuvîntului la realitate chiar asta şi este: premiera absoluă a piesei prezentată în faţa întregului colectiv de la maşinist la directorul teatrului. După vizionare au loc discuţii: se disecă piesa jocul actorilor viziunea regizorală lumini; cine doreşte îşi poate spune părerea despre orice element al spectacolului se mai pot îmbunătăţi din mers amănunte artistice ori tehnice. Totul se notează într-un riguros proces-verbal şi decurge cu o seriozitate care în România ar isca zâmbete. Se dă cuvântul regizorului autorului piesei dacă tot se întâmplă să fie în viaţă îşi spun părerea alţi regizori sau actori legaţi de spectacol doar prin apartenenţa „la colectiv”. Părerile nu sunt tranşante însă din cuvântările câtorva „artişti emeriţi” mi se pare că o oarecare tensiune pluteşte în aer. Îi şoptesc temerea mea lui Ion. „Pune-ţi pelerina mâine va ploua sigur şi s-ar putea să fie şi furtună!” îmi spune dar cu o ciudată seninătate.

Pentru că se cuvin câteva precizări. Suntem în mai 1996 când luna de miere dintre românii prin suflet din Ţara Moldovei şi oamenii Kremlinului era pe ducă. Trecuse vremea discursurilor patriotarde şi a îmbrăţişărilor din pieţe tapiţate cu tricolor deja mugurii românofobiei făcuseră flori.Încă nu se descoperise dihotomia român-moldovean dar ideea de Teatru Naţional în grai exclusiv românesc başca numele poetului român pus pe frontispiciu stau ca un ghimpe valah înfipt în chiar inima Oraşului. Deja era lansată propunerea bilingvizării sau şi mai tranşantă a revenirii graiului rusesc exclusiv pe scena Naţionalului din Bălţi. Stindardul revizionismului rus era purtat de câţiva artişti emeriţi culmea cu nume dintre cele mai neaoş-româneşti! care după apusul Sovietelor se vedeau lipsiţi de multe stipendii pe care le avuseseră din plin pe vremea când soarele răsărea de la Moscova. Aşa că n-a fost greu să pornească o delegaţie „spontană” la Ministerul Culturii din Chişinău ca să anunţe cum că „românii” iar şi-au dat în petic şi au pus o piesă „românească de tot” şi nu prea ortodoxă…În atari condiţii chiar dacă în locul „Crângului albastru” s-ar fi pus „Punguţa cu doi bani” reacţiile ar fi fost cam aceleaşi variind doar argumentaţia eventual „vina” cocoşului de a fi cotcodăcit în gospodăria unui ţăran din Rădăuţi… Dar nu e mai puţin adevărat şi cititorul se poate convinge după lectură „Crângul albastru” e departe de a fi o piesă cuminte. Din contră purta „in nuce” germenii unui scandal ideal un prilej pe care stimabilii protestatari nu-l puteau rata…

A doua zi cu un ceas înaintea premierei apare o delegaţie de rang înalt de la Chişinău în frunte cu minstrul adjunct al Culturii. Îmi amintesc de previziunile de vreme rea ale lui Ion…

Sala e pe trei sferturi plină ceea ce ţinând cont că în Moldova la premiere toată lumea plăteşte şi că preţul unui bilet e un procent bun dintr-un salariu care de obicei întârzie cu o jumătate de an e de la bine spre excelent. Câţiva zeci de spectatori beneficiază de căşti: piesa e tradusă şi în ruseşte mi se explică. Spectacolul e un succes se aplaudă minute bune regizorul şi autorul sunt chemaţi pe scenă . Ţin un spici „la botu’ calului” în care nici nu se putea o mai minunată „nucă în perete” amintesc despre identitatea spirituală româno-moldovenească! Înalta delegaţie se strecoară pe sub aplauze şi se năpusteşte în biroul directorului. Şedinţă fulger: isterie. „O dai jos de pe afiş de pe scenă…imediat!” spumegă ministrul ţintuindu-l pe director. Aproape că nu mai e nevoie de argumente. Se reţine vag printre formulări repetate precum „românii ăştia” „Da’ vă credeţi la Bucureşti?!” marea vină că în piesă „ar fi fost ucis Creatorul” ceea ce e desigur un „atentat la credinţa strămoşească. Regizorul îndrăzneşte să observe că din contră spectacolul se vrea o dovadă de iubire dumnezeiască că despre altceva era vorba în piesă. „Adică…eu nu mai pot pricepe o piesă…sunt tâmpit?!” se uită ministrul în jur aşteptând să fie contrazis. Însă în tăcerea împietrită din jur nu-l contrazice nimeni. „Aici e vorba despre Om se aude vocea lui Ion. Despre complexele refulările laşităţile şi trădările lui. Biblia e de fapt cronica nemerniciei umane şi a exasperării divine în faţa micimii morale a celui creat. Istoria modernă nu începe cu marea crimă a uciderii fiului lui Dumnezeu? De atunci Creatorul e ucis în fiecare clipă prin ignoranţă orgoliu şi nepăsare. Câte ceva din aceste lucruri spune piesa de faţă şi sunt bucuros c-am pus-o în scenă!” „Iar mie mi se pare necesar s-o interzic în numele credinţei strămoşeşti!” „Dacă puteţi interziceţi trei sferturi din Biblie şi toată Istoria universală!” se oţărăşte Ion la adăpostul cum aveam să aflu mai târziu slujbei la un teatru din Iaşi. „Şi apoi…eu am înţeles să facem aici teatru şi nu brigăzi artistice despre planul cincinal al lui Vasea. Mergeţi din când în când la Bucureşti sau la Craiova să vedeţi cum traversează actorii scena cu p…le în vânt şi nu se mai scandalizează nimeni. Dimpotrivă încântă Europa!”

Când aude de Bucureşti ministrului nostru i se umflă rânza sare ca ars direct în Volga neagră şi…ţuşti spre Chişinău. Rămânem în birou directorul regizorul şi autorul. Eram cel puţin nedumerit. Ştiam că scrisesem o piesă incomodă eu însumi avusesem şi încă mai am îndoieli şi multe insomnii din pricina „mesajului” piesei care la un nivel intelectual precar sau chiar mediu o ştiu prea bine apare nu cum îl vede Ion ci cum îl înţelege ministrul! Dar la naiba e ca un blestem nu pot să scriu decât despre ceea ce mă obsedează! Or obsesiile mele nu sunt deloc comode…Totuşi la atâta obtuzitate nu mă aşteptasem…

Ion mă bate pe umăr. „Ce-i bătrâne? zice cu aerul omului care tocmai primise o decoraţie. Nu te bucuri? Mare succes! Am făcut împreună un spectacol pe cinste!” „Încă un succes ca acesta şi dau faliment” îngaim palid. „Te-au speriat mârtanii ăştia?! Fii serios! Din două duzini de piese pe care le-am pus pe scenrle Moldovei de vreo douăzeci de ani încoace- deci pe vremea Sovietelor dar şi mai încoace în vremurile pe nedrept numite democratice- nu-mi amintesc să fi fost vreuna fără probleme. Ce s-a întâmplat în seara asta e un mezelic…Am avut spectacole care mi s-au despicat secvenţă cu secvenţă în biroul to’aşului…sau domnului…care de cele mai multe ori se numea ca noi doi ion gheorghe sau Vasile. Se răcnea în limba moldovenească- ca o paranteză ruşii veritabili erau infinit mai domni şi mai deschişi- ca la puşcărie. Dar niciodată o piesă nu mi-a fost zvârlită de pe scenă!”

Fluieră vesel în colţul gurii melodia lait-motiv a spectacolului tocmai încheiat. În schimb directorul spumegă. „Auzi să-mi interzică MIE piesa! Şi cine?! Unul care mai ieri ne strângea în birou la Chişinău era pe atunci doar director de departament şi ne ameninţa că dacă mai răzbate în vreun spectacol cea mai mică aluzie creştină bagă brişca-n noi şi pune pe rană votcă. Şi acum…cine e avocatul „credinţei strămoşeşti” ? Dânsul!” Mie: „Eu de cum am citit piesa am ştiut că e scrisă parcă expre pentru noi moldovenii.” Nu-mi dă voie să tăgădui. „ Poate fără voie dar nu scriem ce vrem noi ci doar ce ne dictează Dumnezeu. Şi semn că e aşa nu putea avea premiera decât aici în Basarabia! Domnule în Ţara Moldovei Dumnezeu e ucis cum bine spunea Ion zi de zi de câteva sute de ani. E ucis o dată omeneşte altă dată ruseşte şi de treizeci şi trei de ori moldoveneşte!”

A doua zi părăsesc oraşul Bălţi. Evident trist. Singura alinare: totuşi spectacolul s-a jucat de două ori şi în buzunar am caseta video a premierei. Străbat câmpiile Basarabiei în maşina unui dramaturg local care pe tot drumul suduie „gunoiul rusesc”. „Dar pe cel moldovean?” zâmbeşte Ion de pe bancheta din spate: merge şi el la Iaşi unde din agoniseala de-o viaţă şi-a luat un apartament. Îmi mărturiseşte că în ciuda optimismului său aproape enervant e mai curând dezamăgit scârbit şi mai ales a obosit. E ca şi transferat la un teatru din Iaşi piesa mea e ultima pe care a pus-o ca angajat al Teatrului din Bălţi. Îmi vorbeşte despre speranţele acum definitiv pierdute care şi le făcuse ca orice intelectual moldovean cu suflet românesc după proclamarea Moldovei ca stat dar şi despre percheziţiile nocturne kaghegiste din căminul studenţesc de la Moscova în calitate de student român. „Atunci mai aveam speranţă…” zâmbeşte trist. Nu vreau să-l descurajez dar îi spun că nici în România nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Şi-n plus e o ţară nebună… Ştie dar a tânjit atâta după Ţară încât încă e în stare să-i ierte orice! „Dulce ca mierea e glonţul patriei!” declamă. Aşa încât va închide ochii şi va trece Prutul! Aşa cum au făcut-o sau sunt pe cale s-o facă şi alţi prieteni basarabeni.

Peste o săptămână telefonez la Bălţi cu gândul limpede să primesc cronica unui dezastru anunţat. Surpriză îmi răspunde chiar Ion. „Nu se mai joacă piesa nu-i aşa?” „Da’ ce-ţi veni bătrâne?! se joacă şţi se va mai juca. Peste o săptămână pleacă în turneu dincolo de Nistru! I s-a făcut de plimbare după cum vezi!” „Păi ministrul zicea…” „Ce ministru dom’le…tocmai a fost destituit. Să zicem că piesa ta i-a dat brânciul necesar…Acum…ori pentru că n-a fost în stare s-o interzică ori din contră ca un reflex al ministrului plin se zice om cu suflet românesc. Te-ai gândit…piesa următoare tot aici o pui? Ce păcat că nu ţi-o pot monta eu…de luni plec definitiv la Iaşi. Am venit doar să-mi iau ultimele lucruri. Pa!”

În toamnă mă trezesc la Petroşani cu tânărul actor Boris Melinti interpretul Băiatului din „Crângul albastru”. Şi el sătul de noroiul ruso-moldovenesc preferă mucegaiul din Carpaţi. Îmi amintesc că-mi spusese încă de la Bălţi că…negreşit va trece Prutul. „L-am trecut!” exclamă plin de entuziasm. Din păcate va trăi la Petroşani în ţara pe care a jinduit-o calvarul tuturor intelectualilor basarabeni: va înlocui sărăcia lucie basarabeană cu indolenţa cinică a „intelighenţiei” româneşti de azi. Însă Boris e călit în lupta cu cenzura moldovo-sovietică şi în ciuda tuturor piedicilor a unui director de teatru cărpănos prost dar cu aere de primadonă pare decis să izbândească. Se întoarce de câteva ori pe an la Bălţi unde încă are rude prieteni amintiri şi-o garsonieră pe care nu poate s-o vândă decât…pe degeaba. Mă arăt mirat de voioşia cu care îndură lungul drum de mai bine de trei zile. „Lung? se miră Boris. Noi tinerii români din Basarabia eram îndeobşte trimişi la oaste la celălalt capăt al Imperiului. Eu am militărit la Novosibirsk unde am ajuns cu trenul după o călătorie neîntreruptă de trei săptămâni. M-am întors peste doi ani- timp în care n-am avut evident nici o permisie- după alte trei săptămâni…Ca student a fost mai lesne: până la Moscova trenul nu făcea mai mult de trei zile…”

Cred că basarabenii mei aveau dreptate: „Crângul albastru” nu putea fi jucat decât acolo în tărâmul mereu pierdut şi doar uneori regăsit al Basarabiei pentru că acolo Dumnezeu a fost şi continuă să fie ucis nu la capete de epoci ci în fiecare veac în fiecare an şi-n fiecare clipă în cugete în limbă în suflete…

  Aminteste-ti datele mele