regizor caut piesa

Piese de Stefan Peca

adauga piesa

5 minute miraculoase în Piatra Neamţ

Situatii limită, scăpate de sub control, singurătate, inadaptare, dependentă, rutină, sacrificiu, neputintă, disperare – o lume inspirată de realitatea imediată. O asumare si o reinterpretare a rutinei specifice unui anumit context local. Peste toate acestea, miracolul, care deturnează încărcătura fatalitătii.

89.89. Fierbinte după '89

Un scenariu inspirat conceput, pe muchie de cuţit, acut, cu tensiuni de tot felul, cu ironie şi auto-ironie, cu tente parodice de plină clasă, cu umor acid, tăios, usturător, cu situaţii şi relaţii umane, deloc sofisticate, de zi cu zi, din mintea şi din sufletele tuturor. Analiza propune de fapt investigarea continuă a trecutului, a raportului fiecăruia cu el emoţional, social, moral, rezidual – pentru că pe acest raport se înalţă prezentul, eliberant sau angoasant. - Marina Constantinescu –

Andreea despre Andreea

ANDREEA este o puştoaică de 17 ani care trăieşte cu părinţii ei într-un orăşel de provincie. Prietenii ei, QWICK şi LAMA sunt traficanţi şi inventatori de droguri. Când unul dintre colegii ei de şcoală este ucis la una dintre petrecerile prietenilor ei, ANDREEA începe să îşi depăşească moralitatea. Reuşeşte să îşi şteargă identitatea devenind o faimoasă starletă porno şi evadează din acest film cu adolescenţi clişeistic.

Bebe’s Trip

Aventura multimedia a lui BEBE, călătoria iniţiatică a unei fete care îşi caută mama şi propria identitate dintr-un mic orăşel din România şi până pe Broadway, la Hollywood şi în Calcutta. Într-o lume de carte de poveste, populată cu personaje ca Peca şi Frank Zappa, hipioţi psihedelici, dar şi producători lipsiţi de scrupule de la Hollywood, Larry Flint, Marylin Monroe, New York şi Washington Square, Calcutta, Anctartica – Bebe ajunge să se confrunte, de fapt, cu propria-i i-realitate şi să lupte pentru libertatea ei de a se desprinde de tot ceea ce este prefabricat şi construit pentru amuzamentul publicului prezent în sală. Pentru că o poţi înţelege pe Bebe numai dacă intri în „trip”-ul ei – o aventură vizuală, amuzantă şi emoţională în acelaşi timp a asumării unui fel viu şi sincer de a fi.

Bonzo

TATĂL şi FIUL sunt doi clovni care plănuiesc o viaţă a crimei în showbizz. Acum 10 ani TATĂL l-a adoptat pe FIU din motive incestuoase. Aceasta este cea mai recentă piesă a lui PECA şi LAUR şi DOC trebuie să fie în ea, chiar dacă cei doi se împotrivesc hipnozei inexplicabile a dramaturgului ratat PECA. Bonzo este o poveste care merge înapoi în timp, explorând viaţa a doi actori în teatrul fringe din România.

Bucharest Calling

O adolescentă care îşi îngrijeşte mama imobilizată la pat, sora ei prostituată care încă visează la o carieră actoricească în America, proxenetul ei, care se dovedeşte spre final a fi fost vinovat pentru starea mamei paralizate, un DJ cinic, fratele său încă suferind după iubita care s-a sinucis. Personaje urbane, condamnate la singurătate şi multe furtuni interioare. Simplist expus, cam asta este piesa.

Bullfrog [Andreea & The Space Invaders]

Coolori

o satira dura, in stilul film-noir, care ii ironizeaza pe cei care, la randul lor, iau peste picior Europa de Est. Interese personale si de afaceri ii aduc pe Frank, Damon, Rocco, George si tatal sau intr-un bar dubios din Bucuresti: vor sa vanda 20 de kilograme de cocaina, sa-l cunoasca pe dramaturgul Peca - celebru dupa aparitia in show-ul lui Larry King, si sa rezolve idila dintre mama lui George si acelasi misterios Peca. Sta ceva in calea acestor gangsteri americani, care cred ca in Romania nu exista nici macar curent electric?!

DE CE JOHN LENNON VA TREBUI SĂ MOARĂ

Agenţii CIA Simmons, Barkovski, Gilmore şi Coleman au un invitat special azi la interogatoriu: John Lennon. Suntem în 1970. John Lennon este interogat pentru că a subminat planurile Guvernului American. Agenţii stabilesc data morţii lui Lennon, după ce nu reuşesc să îl convingă să renunţe. Planul este o bombă cu ceas care explodează în 1980, într-o zi de decembrie.

Dric II – Popdays [sau Sfârșit cotidian]

GIN şi SIX muncesc într-o lume subterană a conductelor uriaşe. GIN este pe cale de a împlini 22 de ani, şi aceasta e vârsta la care COLONELUL GREEN, proprietarul conductelor, te trimite la moarte. GIN va avea o surpriză însă, căci Colonelul îl răsplăteşte cu cheia Cimitirului de Maşini şi îi dă voie să urce la suprafaţă şi să devină Regele Cimitirului. După ce un vierme uriaş invadează conducta şi va trebui omorât, GIN îşi dă seama că viaţa de la suprafaţă s-ar putea să nu fie ce şi-a imaginat el atâta timp. Îl întâlneşte pe 1, fostul Rege al Cimitirului de Maşini, care e acum mort, şi află că viaţa de Rege este un flux imens de filosofie de doi bani. Când ajunge afară, GIN este omorât de prietenii lui, care s-au transformat cu toţii în zombi postpostpostmoderni.

Fitzgerald

CROP şi CARLA lucrează într-un zgârie-nori. CROP vrea ca el şi CARLA să aibe o relaţie sexuală, asta în timp ce îl ignoră pe FITZGERALD care a venit cu o propunere de proiect. FITZEGERALD pretinde că ar avea soluţia la toate problemele companiei. CROP îl ironizează pe FITZEGERALD atunci când descoperă că proiectul este făcut din pagini albe. FITZGERALD scoate o armă şi ameninţă că îi va omorî pe toţi dacă nu vor începe să fie sinceri unii cu alţi şi să iubească cu adevărat. Când CROP se dovedeşte capabil de un act de generozitate şi este gata să se sacrifice pentru a-i salva pe angajaţii din birou, FITZGERALD îşi desface aripile, sparge fereastra şi zboară în clădirea de birouri de visavis, unde începe să aştepte cu acelaşi proiect în braţe, poate în faţa unui alt şef ca şi CROP.

Gigantic

Un text despre dragoste, taţi şi fii, care se desfăşoară pe fundalul unei Românii în transformare

I hate Helen

o comedie alternativă în care se vorbeşte despre o generaţie alienată. Existenţa lui Steve este marcată şi limitată de spaţiul camerei sale, unde acesta are amenajat un mic studio multimedia. De aici îşi realizează transmisiunile ilegale. Există un ecran imens, ataşat pupitrului de control, ecran prin care Steve comunică cu lumea şi vizionează, în acelaşi timp, "The Jerks & Emerson Show", spectacolul lui preferat. Pe acest ecran sunt proiectate toate bucăţile de film care susţin povestea lui. Steve este, într-un fel, naratorul poveştii de dragoste dintre el şi Helen. Povestea de dragoste devine una de ură. Personajele de desen animat, Jerks şi iepuraşul Emerson şi alimentează dorinţa de răzbunare. Apariţia Poliţiei în apartamentul lui Steve ne dezvăluie o cameră goală cu pereţii mânjiţi cu sânge, iar pe unul dintre ei scrie I HATE HELEN.

Jazz

O piesă de 10 minute comisionată de teatrul Schaubuehne din Berlin pentru proiectul Orient Express din F.I.N.D. 6.

New York (Fuckin' City)

Textul vorbește despre Târgovişte și lumea elevilor de liceu exasperaţi de universul rigid al profesorilor şi inerţia părinţilor, despre marele mit al succesului în Occident, despre atracţia la fel de mitică a Capitalei şi evadarea prin teatru. Despre diferențele dintre copiii Revoluţiei și cei ai tranziţiei.

Nu mai plânge, baby

Un cuplu parcurge nefericitul drum care transformă iubirea în obsesie, făcând-o mai primejdioasă decât ura. Treptat visele frumoase în doi se transformă în reproșuri și și totul devine un amestec de suferință-ură, dragoste-distrugere.

O staţie

Un băiat şi o fată se întâlnesc într-o staţie de autobuz, noaptea târziu, unde se pare că nu va mai trece nici un autobuz. Aflăm că fata este Fata Soarelui iar băiatul este Băiatul Lunii. Băiatul este aici ca să o facă pe fată să iubească din nou, pentru că aceasta a uitat cum să facă asta. Preţul este însă unul mare - din cauza aceasta cei doi nu vor putea fi niciodată împreună. Autobuzul vine şi o ia pe fată, în timp ce băiatul rămâne să viseze în continuare.

Pinguini

Trei pinguini ucigaşi, PINGUINUL PIERRE, PINGUINUL JONES şi PINGUINUL IVERSSEN îl aşteaptă pe Pinguinul Pascal, care trebuie să apară din clipă în clipă. În timp ce aşteaptă, cei trei fac planuri de dominaţie mondială, deraiază dement şi se suspectează unul pe celălalt. Ca într-un film noir, tensiunea e la limită. Pinguinii au în plan să facă o afacere cu un om, într-un spectacol cu monştri. Totuşi, când Pinguinul Pascal ajunge în sfârşit, urmat de o cireadă de pinguini pe care îi conduce la sinucidere în masă, cei trei pinguini se văd puşi faţă în faţă cu o nouă dilemă – ar trebui să i se supună Pinguinului Pascal, atâta timp cât şi ei sunt pinguini (şi să se sinucidă) sau nu?

Povești inventate complet adevărate despre Baia Mare

Textul abordează două teme foarte specifice oraşului: pe de o parte, exploatarea minieră a aurului, pe de altă parte, poluarea provocată de combinatul de prelucrare a acestuia, reflectate în universul miturilor locale. Sunt prezentate succesive etape temporale - începutul secolului XX, anii '80, zilele noastre, viitorul apropiat şi viitorul foarte îndepărtat.

Punami

ÎNGRIJITOAREA este o femeie de servici, dintr-un teatru de provincie. Simte că se apropie Moartea. În timp ce îşi rememorează viaţa, vedem o poveste paralelă din Punamiland, o lume din imaginaţia ÎNGRIJITOAREI. Acolo, personajele sunt Punami şi Nonpunami. O poveste despre identităţi care se întrepătrund, a unei femei care a tânjit mereu după iubirea adevărată, deşi mereu i s-a refuzat fericirea. O poveste a unei femei care şi-a ucis soţul pe vremea când era în apogeul vieţii ei, ca directoare de bancă. Totul regizat de un Urangutan Roşu.

Romania 21

“România 21 este o piesă despre identitate, în care sunt discutate multe stereotipuri culturale din afara şi dinăuntrul nostru. E o piesă-întrebare: o încercare de a diseca ce înseamnă istoria recentă a României şi de a afla care e relaţia mea cu propria ţară. Într-o parte din această istorie a fost copilăria mea (anii 80), în alta – tranziţia nesfârşită din anii 90 - 2000 – adolescenţa şi maturizarea. De-aici a venit şi decizia să nu prezint lumea asta realist – ci mai degrabă brechtian. Şi muzical – muzica are efectul de a contrabalansa sarcasmul piesei. Cu toate astea, personajele au vise măreţe – în care familia şi relaţia cu Dumnezeu sunt pe primul plan. Fundamental, visele nu sunt deloc greşite sau aberante, dimpotrivă. E ceva divin care îl mână pe Ion, protagonistul, în drumul lui spre fericire. Numai că, orbit de dorinţele lui, personajul nu-şi vede greşelile, la fel ca în orice tragedie. E ceva în personaj care ar lua orice drum ocolitor şi uşor decât să se privească sincer în oglindă. Dar e şi ceva înduioşător atunci când îl vedem cum tot încearcă, din nou şi din nou, aceleaşi drumuri ocolitoare pentru a-şi împlini dorinţele. Însă niciodată asumându-şi responsabilitate pentru acţiunile pe care le face. E o problemă definitorie nu doar pentru celelalte personaje din piesă, dar şi pentru societatea românească de azi – lipsa generozităţii de a privi dincolo de tine şi de a-ţi asuma responsabilităţi. S-ar putea să mă înşel şi atunci luaţi-o ca o poveste îndepărtată dintr-o ţară fictivă, o comedie muzicală. Chiar dacă nu mă înşel – tot o comedie muzicală rămâne, care se trage dintr-o tradiţie binecunoscută a noastră, a românilor, de a face haz de necaz. Ceea ce am realizat din 2004 şi până acum în 2010, în istoria dezvoltării acestei piese – e că ea a rămas (poate îngrijorător) extrem de actuală. Şi din semnele pe care le avem, la 21 de ani de la Revoluţie (nu la cei 21 pe care îi aveam când am scris-o) s-ar putea să rămână actuală ceva timp de-acum încolo.“ Peca Ştefan

Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică

textul este o discuţie mai largă despre lumea în care trăim, despre tema moralităţii în societatea contemporană, despre polarizarea acestei societăţi în jurul unui subiect, despre felul în care mass-media alege să reflecte (sau nu) acest fenomen, despre sărăcie, vulnerabilitate şi căutarea unor soluţii care să rezolve această stare de lucruri.

Showdown

În Vestul Sălbatic, nelegiuiţii King Lars şi adjutantul lui, Carton, aşteaptă să măsluiască Loteria regatului. Un conflict violent izbucneşte între ei pentru femeia uşoară şi fatală - Mary Goround, pentru că aceasta nu a pregătit porţia zilnică de cereale Dumnezeu, la care descoperim că King Lars şi Carton fac reclamă. Gideon, un traficant de arme care slujeşte compania "Credinţă pe pâine" vine să rezolve problema, şi aranjează, împreună cu Mary, un duel pe viaţă şi pe moarte între King Lars şi Carton. Este o poveste cu morală creştină, care pledează pentru iubire, dar numai împreună cu cerealele Dumnezeu.

Showdown – Special Edition

Un grup de psihopaţi iau cu asalt un studio de televiziune. Mesajul lor este credinţa oarbă în Dumnezeu. Doctorul DICK DICKINSON ajunge să acapareze singur controlul, ia captivă audienţa live şi va executa pe toată lumea care a uitat să creadă în iubirea de semeni.

SPECTACOL CU MONȘTRI… BLAcrobație

ROBINSON este un orfan care trăieşte cu cei doi prieteni ai lui, JACQUES şi PECA, care profită de bunătatea lui. Reuşeşte să îi convingă pe aceştia să intre în showbizz alături de el. Când ajung faimoşi JACQUES şi PECA plănuiesc să îl ucidă pe prietenul lor mai talentat, catapultându-l dintr-un tun de circ. Numai că ROBINSON a reuşit să dezvolte numărul de iluzionism perfect.

Targoviste de jucarie

The Complete Truth about The Life and Death of Kurt Cobain

The Sunshine Play

Într-o noapte de vară, pe un acoperiș se întâlnesc trei oameni obișnuiți, cu suferințele lor de zi cu zi, care au descoperit că trăiesc într-o lume prea mare în care nu au unde să se ascundă. Căci toți vor să uite fără să știe ce, toți sunt înstrăinați fără să-și dea seama de asta. Venire ape acoperiș e o pauza ca să poată răsufla, după care vor continua să fugă și să lupte cu viața.

U.F.

U.F. stă pe canapea toată ziua şi se uită la desene animate. UNCHIUL DORY, unchiul lui vine în vizită la U.F. Vrea să îl convingă pe băiat să se împace cu familia lui. U.F. îl fute pe UNCHIUL DORY. Într-un flashback aflăm că U.F. a fost părăsit de iubita lui FRIEDA pentru că acesta nu mai putea să fie atent la ea. După ce îl fute pe UNHIUL DORY, U.F. îl trimite înapoi de unde a venit. UNCHIUL DORY se simte rănit. BANNY, fata cu pizza, intră. U.F. şi BANNY stau pe canapea şi se uită la TV timp de câteva luni. FRIEDA intră. U.F., BANNY şi FRIEDA se fut. UNCHIUL DORY se întoarce. U.F. îl omoară. UNCHIUL DORY ajunge în iad unde o întâlneşte pe molia uriaşă JAMES, care se dovedeşte a fi Dumnezeu. DUMNEZEU/JAMES îl face pe UNCHIUL DORY să recunoască că întotdeauna a fost gay. Între timp, U.F. descoperă că BANNY şi FRIEDA aveau o aventură. Se desparte de amândouă şi continuă să se uite la TV. UNCHIUL DORY se întoarce pe Pământ şi îl ajută pe U.F. să iasă din The American Way. UNCHIUL UNCHIULUI DORY vine în vizită la U.F. şi UNCHIUL DORY. Cei doi îl fut.

Ziua fututa a lui Nils

Nils se trezeşte într-o zi complet futută. S-a despărţit de prietena lui cu o noapte înainte. Hans, cel mai bun prieten al lui, este un idiot fără creier. Colegele lui de apartament sunt două lesbiene care nu vor să o facă în trei cu el. Heidi, una dintre lesbiene, este fata pe care Nils o iubeşte, dar o relaţie între ei nu o să se întâmple... niciodată. Peca, dramaturgul care îi plăteşte chiria lui Nils şi care este idolul absolut al lui Nils îi spune să sugă pula. La TV sunt ştiri despre iminentul sfârşit al lumii. Mama lui Nils, o fostă starletă porno, moare. Pops, fratele mai mare al lui Nils, un drogat nenorocit, aduce o scrisoare de la Peca. Pops, cerşeşte pentru o doză. Nils îi spune că o să îi dea o sută de dolari dacă o să îi sugă pula. Pops, e de acord şi Nils îl omoară cu o bâtă de baseball. Nils îşi dă seama că nu îşi poate schimba lumea şi că e o zi futută. Hans citeşte scrisoarea de la Peca. Scrie acolo că trebuie să facă ceva. Nils îi spune să facă ce are de făcut pentru că lui i se rupe. Hans îl împuşcă. Suntem într-o lume perfectă. Heidi şi Lola sunt două studente cărora le plac bărbaţii. Pops, este un eminent profesor universitar căruia tocmai i s-a mărit, din nou, salariul. Hans e un tocilar. Nils îi dezamăgeşte pe toţi pentru că i-a permis lui Peca, să plătească chiria, dată fiind grosolănia lui Peca, care le recomandă să sugă pula. Nils este omorât de băieţelul care trăieşte vizavi. Nils are o slujbă într-o companie multinaţională. Un costum Armani şi tot ce presupune asta. Repetă un discurs motivaţional care speră el îi va face pe oameni să nu mai fie ipocriţi. Dispare într-o viaţă monotonă şi oficială.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Stefan Peca 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Stefan Peca

• România-New York, via Târgoviste de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Nu e prea fun sa fii adolescent intr-un oras de provincie din Romania anului de preaderare 2005. Oricum (imensa banalitate, dar de mult n-am mai vazut-o pe scena) nu-i deloc fascinant sa ai 17 ani, sa locuiesti intr-o fundatura urbana unde nimic nu se schimba niciodata, sa depinzi de profi ramasi in epoca de piatra, de parinti cu iluzia nezdruncinabilei autoritati si de ora fixa de intrat in casa. E (nu-i asa?) virsta modelelor existentiale, a revoltei si a fugii de acasa.
  
  New York [Fuckin’ City]:
  Ingratitudinea si naivitatile copilariei tirzii – ale tineretii incipiente – traite in bucla temporala a provinciei autohtone. Incredere in teatru ca forma de evadare. Ratare personala si investitie de speranta in forta inaugurala a celor care vin. Un spectacol de „neprofesionisti“ (regizat de autorul textului, finisat de un actor, jucat de doi elevi autentici de liceu si un la fel de autentic student – viitor publicitar) e o fascinanta (si surprinzatoare) poveste despre
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Nu tot ce se joacă se mănîncă de Iulian Tănase sursa: Academia Caţavencu
  E ultima cronică din an şi, în aceste condiţii, îmi permit să povestesc o întîmplare foarte personală care, pe departe, pe foarte departe, are oarece legătură şi cu piesa despre care am să scriu nu mult, doar atît cît simt că e cazul.
  În urmă cu două luni şi ceva, am trăit o experienţă foarte personală, de natură nu neapărat suprarealistă, ci de-a dreptul supraORListă. Un chirurg extraordinar, pe nume Constantin Stan, m-a făcut să aud cu nasul şi să miros cu urechea dreaptă. Asta s-a întîmplat în urma unei operaţii de rinoplastie dificile. După operaţie, am stat vreo 10 zile cu o mască pe faţă şi am citit/recitit tot teatrul lui Eugène Ionesco. N-aveam voie să rîd, dar rîdeam în hohote. Vă recomand călduros piesa Vicontele, n-o să vă pară rău.
  Aşadar, după ce m-am reîmprietenit definitiv cu Ionesco, după ce am mai citit o dată Insula de Gellu Naum, după ce am jucat o tablă cu Estragon, teatrul mi se pare a fi,
  Citeste tot pe Academia Caţavencu
• Spectacolul "New York (Fucking City) a avut succes la Sankt Petersburg si Basel de Mireille-Astrid Popa sursa: Realitatea Românească
  Dupa reprezentatii la Sankt Petersburg si Basel, spectacolul "New York (Fuckin' City)" de Peca Stefan va fi prezentat si la Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviste. Vineri, 7 martie, de la orele 17.00 si, respectiv, 19.00, vor avea loc in Sala Mare a Teatrului "Tony Bulandra" doua reprezentatii consecutive ale spectacolului New York (Fuckin' City) de Peca Stefan, productie a Teatrului Luni de la Green Hours din Bucuresti. Invitatia este o materializare a colaborarii teatrului targovistean cu alte institutii de gen din Romania. Teatrul Luni de la Green Hours este o companie independenta, care s-a nascut in 1997 ca o alternativa la teatrul institutionalizat si promoveaza, pe langa nume mari ale scenei romanesti, mai ales artistii tineri. "New York (Fuckin' City)" este povestea a trei tineri - Adi, Irina si Laur - doi liceeni si prietenul lor actor, intors de la New York in orasul natal in urma unei deceptii in dragoste; o impletire de povesti de viata intr-un oras de provincie,
  Citeste tot pe Realitatea Românească
• Andărgraund de Florian-Rareș Tileagă sursa: Revista Tribuna
  Dacã nu știți ce se întâmplã sub asfalt, e clar cã n-ați fost în Clubul „Diesel”, pe la sfârșitul lui octombrie, ca sã vedeți New York (Fuckin’ City)1. Adicã producția Teatrului Luni din București, de la „Green Hours”, venitã la Cluj sã-i dea pe spate pe toți împãtimiții teatrului underground. De fapt, pe toți nostalgicii acelor vremuri când Teatrul Imposibil își fãcea veacul cu câte-un spectacol, în fiecare luni, în același „Diesel”... Cobor la cinci metri sub trotuar, în pivnițele clubului unde spectacolul trebuie sã înceapã, dar nu gãsesc aici un ditamai spațiu de joc, umplut cu decoruri complicate, speciale. Ci o canapea, o masã, o ușã. Pentru cã, nu-i așa, dramaturgia cotidianului – în care se înscrie și Peca Ștefan, autorul spectacolului din „Diesel” – e o prelungire aproape fizicã a lumii reale, comune, din care nu conteazã decât vehiculul limbajului verbal și situațiile exprimate prin acesta... Oricum, sãrãcia texturii vizuale a scenei se pare cã e din plin compensatã de înghesuiala și foiala publicului.
  În textul lui Peca – New York (Fuckin’ City) – nu gãsim altceva decât farmecul unui caz banal de
  ratare existențialã. Iar cazul se petrece în Târgoviște, adicã oriunde în România. Proaspãt întors din New York, unde a trãit decepții din cauza infidelitãții iubitei, tânãrul actorul Laur nu gãsește acasã decât lentoarea specific româneascã și zero perspective pe plan profesional. E pe punctul de a se sinucide, chiar de ziua lui de naștere, dar îl sprijinã, moral, Adrian și Irina, doi „porumbei” înamorați, cu pretenții și idealuri în consecințã. Cei doi sunt elevi în clasa de actorie a unui regizor șablonard, astfel cã dezgustul lor pentru provincie (spațiu ratat, plin de clișee și rutinã) e complementar cu fascinația pentru București, singurul oraș unde șansele de lansare în teatru par sigure. Oricât ar fi de nepragmatic, elanul celor doi îndrãgostiți împinge la suprafațã ghemul de dureri al acestui actor obosit de viațã, Laur, petrecându-se cu acesta un fel de catharsis, ca în superbul text al lui Will Calhoun, Zi cã-i bine. Dupã un set de dialoguri încãrcate de dinamicã și întrerupte de câteva situații intens comice, acțiunea se încheie brusc cu recuperarea moralã a lui Laur. De remarcat ar fi atât numele acestuia, confundat, ironic, cu simbolul succesului actoricesc, cât și faptul cã personajele sunt desprinse fãrã jenã din realitate. Piesa se topește într-un fel de „Cehov reloaded”, cu conflicte psihologizate, disperãri colective și amenințãri cu sinucideri, dar nimic nu cade în ridicol. Oricât ar fi de didactic sau critic, patetic sau parodic, textul lui Peca atacã, frontal, nu doar resemnarea și orgoliul, cât și condiția actorului și clișeele din învãțâmântul vocațional românesc. De aceea, New York (Fuckin’ City) rãmâne un spectacol în care cãrțile sunt fãcute de identificarea asociativã a spectatorului cu personajele, atâta vreme cât douã treimi din public sunt oameni de teatru.
  Discursul dramaturgic este epurat de orice eufemism, scenele fiind „felii de viațã”, recognoscibile și șocante, dar cu o finalitate suspect de naivã. Acțiunea, atâta câtã e, rãmâne liniarã, deținând un timp diegetic egal cu acela mimetic, astfel cã „povestea” se desface înaintea spectatorului fãrã salturi în timp, fãrã trucaje, ceea ce ajutã o receptare alertã a acestuia. Regia – semnatã pseudonimic, Peter w. Brook, chiar de autorul piesei, ca și când l-ar mai durea pe cineva în cot de regizor – întãrește senzația de decupaj real. Dar fidelitatea copiei din cotidian e susþinutã mai ales de jocul actorilor, firesc, fãrã inflamãri post-postpostmoderne, un joc atent la intensitatea replicii. New York... se înscrie, ca o palidã mostrã de avangardã, în zona teatrului pe care îl numim underground, dar care începe sã prezinte ceva
  semne de clasicizare. Cu toate astea, apetența publicului pentru acest soi de dramaturgie încã e
  suficientã ca sã ne convingã de valabilitatea fenomenului. Așa cã New York (Fuckin’ City), primul episod al serialului „Un(der) Theatre” (program de spectacole cu desfãșurare în cluburile clujene), e la fel de ok ca oricare alt spectacol care doare, ca un dinte în gura urâtã și bolnavã a lumii.
  Notã:
  1. Spectacolul a fost reprezentat în 30 octombrie 2005, în programul “Un(der) Theatre”, organizat de publicația Zile și Nopți. Au jucat Laurenþiu Bãnescu, Adrian Nicolae, Irina Ionițã. O producție a Teatrului Luni de la „Green Hours” din București, realizatã cu sprijinul GDS.
• New York Fuckin City la Green Hours de Ștefan T sursa: Metropotam
  Cat pe ce sa ratez ultima reprezentatie a "New York Fuckin' City": sistemul rezervarilor in Green Hours e minunat, dar nu functioneaza. Liber la carcoteala: marti nu mi s-a permis sa asist la piesa - ne pare rau, nu aveti rezervare. Am facut rezervare pentru miercuri, dar ieri seara doamna de la intrare era la fel de nedumerita: Cand ati facut rezervarea?
  In cele din urma, situatia s-a remediat, nu inainte sa fiu parte a inca unei intamplari interesante: era ora 19.20 cand am fost rugat sa ies din club, intrucat urma sa fiu condus la locul ce-mi fusese pastrat abia incepand cu 19.30. Mi-am strans, deci, hainele si am iesit 10 minute la aer, ca sa intru din nou la... ati ghicit, acelasi scaun de unde plecasem.
  Aventura ultimei reprezentatii a piesei lui Stefan Peca incepea promitator. Cand luminile s-au stins, la 20.30, ma intrebam ce va mai urma. Ei bine, spre surpriza mea a urmat o seara decenta.
  Despre ce e vorba in propozitie piesa: actorul Laur s-a intors in Targoviste fara sa
  Citeste tot pe Metropotam
• Ziua futută a lui Nils de Cristiana Gavrila sursa: Time Out Bucuresti
  Nu mai surprinde pe nimeni faptul că odată intrat la un spectacol semnat de Peca Ştefan eşti întâmpinat cu înjurături. Chiar ele i-au adus celebritatea atât de mult visată şi strigată cu orice ocazie şi la orice spectacol. Imaginaţi-vă cum ar fi să mergeţi la un spectacol despre oameni rataţi (să presupunem un text al lui Cehov) sau despre revoltaţi(începeţi cu Shakespeare şi terminaţi cu Camil Petrescu), iar autorul apare ca personaj faţă de care el însuşi îşi manifestă autoironia, disimulând o autoadmiraţie mascată vulgar. Nici pentru una, nici pentru cealaltă nu păstrează nicio limită a limbajului şi a bunului-simţ. Nu suntem împotriva acestui fel de exprimare şi nici nu credem că la teatru trebuie neapărat să regăseşti bunul-simţ, chiar dacă suntem dintre cei convinşi că teatrul nu trebuie să imite realitatea la milimetru sau, mai exact, că realitatea şi limbajul în artă sunt cu totul altele decât cele din viaţă.
  Citeste tot pe Time Out Bucuresti
• Manifestele lui Peca Ştefan sau literatura în impas de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Legăturile lui Ştefan Peca cu literature sunt incerte, dar, de vreme ce a publicat trei texte dramatice în volumul intitulat zgomotos Ziua f… ă a lui Niels, trebuie luat în considerare ca autor dramatic, deşi nu avem de-a face chiar cu piese de teatru, ci mai curând cu manifeste. Diferenţa este vizibilă: nu este vorba de psihologii, ci de ideologii, iar Nils nu este un personaj, ci un purtător de mesaje ale unei noi literaturi, ale unui nou tip de expresivitate. Crezând că dramaturgia este literatură orală şi nimic altceva (ceea ce nu este departe de adevăr), că nimic nu este mai adevărat decât ce şi se întâmplă în fiecare clipă şi că nici o vorbă nu are valoare literară decât cele spuse cu expresivitatea furiei, Peca oferă texte scrise în climatul semi-american în care mai scrie Caraman, Stănescu, Brănescu, Nelega, Cărbunariu, etc., vorbite în limbajul străzii din care doreşte să facă un stil, dacă nu chiar o reformă. Asemenea tinerilor
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Teatru: Ziua Fututa a lui Nils de Mihai Preotu sursa: Metropotam
  Recunosc, am venit cu capsa pusa la premiera capodoperei lui Peca Stefan de la Green Hours, iar cele mai bine de treizeci de minute de proiectii cu videoclipuri indie si secvente din seriale de comedie care au precedat piesa nu mi-au ajutat deloc dispozitia. O sa-mi intelegeti tafna: mergeam la o piesa al carei titlu contine, presupun - in mod provocator, cuvantul 'fututa', si ale carei materiale promotionale contin avertizari de tipul "ATENTIE! LIMBAJ EXTREM DE EXPLICIT FOLOSIT DELIBERAT. SI ASUMAT. INTERZIS MINORILOR SI ULTRA-PUDICILOR."
  Vulgaritatea in limbaj este cel mai facil (si demult fumat) mijloc pentru epater les bourgeois, iar acest burghez, destul de vulgar la randul sau, refuza sa se lase epatat de un truc atat de banal! Da, Ziua Fututa a lui Nils contine cuvinte de tipul pula, futut, cur si altele asemenea, insa la fel fac mai toate piesele montate in carciumile Bucurestiului. De ce trebuie batut atata moneda pe ideea de obscenitate, de parca Peca ar fi inventat
  Citeste tot pe Metropotam
• Băieţii răi featuring Superman văd în Coolöri la Teatrul Foarte Mic de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Pe bila galbena de lângă piciorul meu scrie „Brunswick. Made in USA”. Stau foarte aproape de pista de popice, care e elementul central al decorului noului spectacol de la Teatrul Foarte Mic – Coolöri! N-am mai nimerit pe fotoliul 13, cum mi se întâmplă de obicei, poate şi pentru că, după doi ani de când apare rubrica asta, colegii de la alt ziar, proaspăt rebrenduit, s-au gândit s-o împrumute şi ei puţin.
  Da, vorbesc despre mine aici, într-o cronică de teatru, fiindcă deviza spectacolului pe care l-am văzut joi seară ar putea fi „puţină paranoia nu strică”. Iar rezultatul e mai mult decât haios. Să vă explic: Peca Ştefan e un dramaturg (român, în viaţă, foarte tânăr, foarte de succes, cunoscut şi pe afară, fiindcă scrie şi în engleză, după ce a studiat în State). El a scris piesa pusă acum în scenă de Diana Iliescu (în scenografia Corinei Grămoşteanu). Şi tot el este şi personajul principal al piesei, rolul păstrând unele
  Citeste tot pe Gândul
• Furie în culori de Răzvan Niţă sursa: Port.ro
  Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră au auzit de Peca. Ştefan Peca este un copil teribil al dramaturgiei contemporane, umblă prin lume şi câştigă premii, câştigă fani printer regizorii şi actorii în vână şi cu poftă de lucru şi, când are chef de scris, scrie. "Exilată" o vreme în catacombele teatrului LUNI, acest sanctuar al libertăţii absolute, dramaturgia (ca să o numim cu un titlu generic, pe înţelesul tuturor) semnată de Peca, intră în teatrul subvenţionat într-o producţia a Teatrului Foarte Mic - "Coolori", regia Diana Iliescu.
  Asistăm la un spectacol al stărilor şi frustrărilor. Patru tineri beau, se droghează, iubesc şi acceptă sau sunt pe cale să accepte că vindecarea nu e posibilă şi că nu există capete de drum, ci doar puţine momente de fericire, clipele în care vezicolorat şi ţi se pare că de tine depinde cromatica propriei tale vieţi. Pe urmă luminile se sting şi te trezeşti într-o lume nebună care-şi linge rănile,
  Citeste tot pe Port.ro
• Despre dragoste, super-eroi si alti demoni de sursa: Cotidianul
  Dramaturgul Peca Stefan are obiceiul sa moara, cind si cind, ca personaj, in piesele pe care le scrie. O face si in "I Hate Helen", un spectacol despre granita aproape insesizabila dintre dragoste si ura, pus in scena de tinara regizoare Carmen Lidia Vidu.
  Steve (Marius Manole) o iubeste pe Helen (Antoaneta Cojocaru). El are si un studio multimedia ilegal, amenajat in propria camera. La atit se restringe universul sau, iar emisiunea pe care o transmite se numeste, cum e si normal, "Lumea lui Steve". Pot recunoaste, cei care au vazut filmul cu pricina, un soi de "Wayne's World", dar intr-o alta cheie si cu un alt fel de final .
  Super-eroi obsedati sexual
  Serialul preferat al lui Steve e unul cu super-eroi. Se numesc Jerks si Iepurasul Emerson, sint grotesti, vulgari, violenti si obsedati sexual. De fapt - intelegem dupa citeva episoade ale "serialului" - ei nu reprezinta altceva decit proiectii ale unui psihic deranjat, alter-ego-uri iresponsabile si criminale, care il vor acapara
  Citeste tot pe Cotidianul
• Să fie teatru? de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul literar şi artistic
  Nu, în nici un caz nu e teatru ce a montat Carmen Lidia Vidu la Arcub. Pentru cine şi-a făcut educaţia citind Shakespeare, Moliere şi Cehov, I Hate Helen, cu aglomeraţia sa de tehnici media, cum cer majoritatea programelor de finanţare europeană de azi, nu intră în esenţele pure ale teatrului. Dar pentru cine nu a citit Shakespeare? Cazul imensei majorităţi a generaţiei care a terminat şcoala în ultimii ani. Pe ce şi-a întemeiat ea educaţia - în afara setului minimal de precepte etice însuşit sau nu prea la ora de dirigenţie? Pe alergarea sprinţară printre site-urile Internet-ului şi pe programele haotice furnizate de televiziune. Cum s-ar putea vorbi despre genul acesta de tineri în maniera lui Shakespeare? Sau a lui Cehov?
  
  Şi atunci I Hate Helen, pe textul lui Peca Ştefan, în vârstă de 23 de ani, pesemne dramaturgul român cu cele mai multe texte jucate la ora actuală, s-ar putea să fie "radiografia exactă" (nu pot să nu savurez clişeul) a
  Citeste tot pe Adevărul literar şi artistic
• Lumea lui Peca de Doina Papp sursa: Revista 22
  Peca Stefan, copilul teribil al teatrului romanesc contemporan, a scris o piesa "a laméricaine". O poveste esuata de dragoste dintre un prezentator de televiziune si o tanara care-l paraseste determinand ura din titlu. Persifland schemele modului de viata american al unei categorii de marginali cum este si Steve, dar si ale literaturii care le evoca, autorul roman se include cu autoironie în peisaj, introducand în piesa si o savuroasa scena în care apare ca personaj. Daca ar fi sa va povestim ce se întampla cu eroii, n-am avea prea multe de spus. El o întalneste pe ea. Ea îl tachineaza cu aere de printesa. El se îndragosteste. Ea îl paraseste. El e sin­gur si nefericit. Peca reproduce deliberat aceasta schema si tot deliberat tema omului singur de dincolo de ecranul televizorului, transformata si aceasta în cliseu. De ce a scris atunci aceasta piesa? Un lucru e sigur. Regizoarea Carmen Vidu si interpretii folosesc prilejul pentru a face un spectacol foarte dinamic si
  Citeste tot pe Revista 22
• Jucării-bijuterii de Cristina Rusiecki sursa: Myspace
  prăfuit? Cam de muzeu? Cu grimase şi brânciuri? Sau cu declamaţii şi ochi daţi peste cap? Ridicol, bineînţeles! Atunci ştiu ceva care precis o să vă placă. Un spectacol ce face ferfeniţă orizontul de aşteptare, produs în a doua etapă a proiectului "Comedia ţine la TINEri", la Teatrul de Comedie. Prima, cea din septembrie, a cuprins o montare interesantă, Ce tipe mişto!, pe textul autoarei americane Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi una întru totul remarcabilă, Edmond, de David Mamet, în regia lui Marcel ţop. E rândul lui Carmen Vidu acum să facă un spectacol adorabil, pe primul text scris de Peca ştefan, în vremuri îndepărtate, pe când deja renumitul dramaturg avea 15 ani. Adică cu vreo opt ani în urmă.
  Din nou Carmen Vidu, regizoarea cu limbajul cel mai modern în peisajul nostru teatral atât de sărăcăcios în experiment - produce cutremure în habitudinile de percepţie, în obişnuinţele noastre de a judeca arta.
  Citeste tot pe Myspace
• Despre România, numai de bine de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Dacă e să ajungeţi la capătul celălalt (faţă de Bucureşti…) al României, la Baia Mare, şi vă puteţi permite o seară „pierdută“ la teatru, duceţi-vă, chiar dacă spectacolul e mai degrabă pe sufletul băimărenilor, să vedeţi Poveşti adevărate complet inventate… ca să constataţi că mai sînt actori de tipul lui Woody Allen. Pe unul îl cheamă Sorin Miron, e un comic fin, intelectual (deh, Woody Allen oblige), din seria candizilor veşnic stîngaci, a lei-paraleilor timizi, care ţin pistoale în mînă doar pentru a le scăpa la prima ocazie, ca să ajute eroic o doamnă să treacă strada. Sau care consolează un copil care-a rănit un animal, adormind în final, înaintea copilului, în patul părinţilor, strîngînd în braţe cămaşa de noapte a fostei soţii (nu, imaginea nu e din montarea Anei Mărgineanu, ci din Fima lui Amos Oz).
  
  Întorcîndu-ne, totuşi, la Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare de Peca Ştefan,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Despre România numai de bine de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Teatrul Municipal din Baia-Mare, unul dintre teatrele „în creştere" din ţară, revitalizat în ultimul an de o nouă conducere, care a invitat aici regizori-animatori: Victor Ioan Frunză, Radu Afrim, Ana Mărgineanu. Echipa a beneficiat de aceste întâlniri, a fost întinerită cu mulți absolvenți, în special ai școlii de teatru de a Cluj, și a înregistrat în 2008 performanța de a participa pentru prima dată la Festivalul Național de Teatru.
  Călătoria. Foarte grea! Practic, durează cât drumul de la Bucureşti la New-York, numai că nu ai parte de filme sau de servirea mesei la scaun, ci de zguduiri din cauza drumului (cea mai civilizată variantă e cu trenul de noapte până la Cluj şi cu o maşină până la Baia-Mare). E unul dintre drumurile care te fac să meditezi la cât de izolaţi suntem în propria ţară, de vreme ce ne e atât de greu să ajungem dintr-un oraş în altul. Într-o asemenea ocazie, parcă uiţi că trăieşti în 2009 şi ai
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Baia Mare tamul fagaduintei de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Nu mi-as fi imaginat niciodata, probabil, ca portretul unui oras poate gasi o reflexie speculara plina de culoare si farmec intr-un spectacol de teatru. S-a intamplat, insa, la Baia Mare, unde regizoarea Ana Margineanu si dramaturgul Stefan Peca au inaugurat un program teatral ambitios, prin care vor sa reconfigureze, punand-o in fictiune, aura publica nu mereu stralucitoare a oraselor romaneti. O forma de arta angajata, dar deloc militant-didactica, concretizata la Teatrul Municipal al orasului nordic in spectacolul Povesti adevarate complet inventate despre Baia Mare. Spectacolul este construit secvential, diacronic, cu proiectii in trecut si viitor. Peca exploateaza perfect elemente caracteristice ale spatiului vizat dramaturgic. Prima secvena reda iesrea la lumina a unui pictor-hot blocat intr-un put de mina de aur, candva la inceputul secolului 20, cu tema recurenta si simbolica a tabloului Femeia din abis, apoi actiunea se muta in anii 80 ai veacului trecut, intr-o familie ce-si
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• „Serviciul special al miracolelor“ de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Cum poţi să produci un miracol pe scenă? Nu o întîlnire neaşteptată între mamă şi fiul ei, de mult dispărut („My son! It’s a miracle!“ etc.), nu revelaţia spontană a multiplelor posibilităţi ale vieţii, ţinînd de cosaşianul „serviciu special al coincidenţor“, şi nici apariţia vizionară a divinităţii care vindecă trupuri schiloade, ci unul dintre acele minunate momente de incertitudine, iluzie şi încîntare, pe care le asociem, de obicei, cu vîrsta copilăriei şi bîlciurile ei.
  Cel mai proaspăt spectacol semnat de Peca Ştefan (text) şi Ana Mărgineanu (regie) – 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, la Teatrul Tineretului, premiera pe 10 mai – face parte dintr-o întreprindere complexă a celor doi: de ceva vreme, dramaturgul şi regizoarea sînt implicaţi într-un proiect pe termen lung, în care o documentare de cîteva săptămîni, într-o comunitate urbană mică, se materializează într-un material dramatic – ficţional,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• "5 minute miraculoase în Piatra Neamţ", de PECA Ştefan de sursa: Holidaynews.ro
  Situatii limită, scăpate de sub control, singurătate, inadaptare, dependentă, rutină, sacrificiu, neputintă, disperare – o lume inspirată de realitatea imediată. O asumare si o reinterpretare a rutinei specifice unui anumit context local. Peste toate acestea, miracolul, care deturnează încărcătura fatalitătii.
  Un spectacol în care destinele rămân suspendate pentru că tu esti cel care optezi, în final, asupra variantei care te face să te simti confortabil. Sau nu. Nu avem de-a face cu un spectacol interactiv, în sensul constrângerii publicului de a participa si de a da o directie celor petrecute pe scenă. Avem de-a face cu exersarea capacitătii fiecăruia de a permite miracolului să se petreacă.
  Dincolo de dramele care se petrec în cadrul celor trei familii din spectacol, dincolo de clasarea acestora drept cazuri sociale si de evolutia nefastă a destinelor, se naste miracolul. În fapt, o întâmplare banală, valorizată prin momentul-limită în care se
  Citeste tot pe Holidaynews.ro
• Cinci minute sub Pietricica de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Uneori peretii pot deveni elastici, aluatul poate să vorbească, iar o sticlută aruncată la gunoi îti poate schimba în bine viata. Se întâmplă în „5 minute miraculoase în Piatra Neamt". "Despre România numai de bine". Acesta este titlul unui proiect demarat de regizoarea Ana Mărgineanu si dramaturgul Peca Stefan. El constă într-o documentare de scurtă durată într-un oras care nu le este familiar, urmată de montarea unui spectacol la teatrul din localitate.
  Desigur, în câteva zile nu ai cum să afli foarte multe despre viata din acel oras. Dar proiectul celor doi nu este unul de teatru documentar. Ei îsi propun crearea unui spectacol de fictiune plecând de la acele prime impresii lăsate de viata din oras, de discutiile cu oamenii de acolo. Primul spectacol din această serie a fost „Povesti adevărate complet inventate despre Baia Mare". Al doilea este „5 minute miraculoase în Piatra Neamt". Să sperăm că nu va fi si ultimul, având în vedere că
  Citeste tot pe România Liberă
• Liber arbitru la purtător de Dan Boicea sursa: Adevărul
  „Cinci minute miraculoase în Piatra Neamţ“ este radiografia ironică şi sentimentală a unui oraş care-şi ţine poveştile larg deschise. Spectacolul regizat de Ana Mărgineanu panoramează sufletul unui oraş mărunt şi al locuitorilor săi, deschizând mai multe ferestre în acelaşi timp. Prin toate se poate vedea câte un miracol.
  Piatra Neamţ este o localitate în care poate că nu vei ajunge niciodată. O poţi cunoaşte uitându-te cu atenţie nu la clădiri, ci la oamenii care trăiesc în ele. N-am fost niciodată la Istanbul, dar am învăţat să-l iubesc pătrunzând cu privirea prin ferestrele largi ale lui Fatih Akin, în „Gegen die Wand" sau „Auf der Anderen Seite". N-am fost nici la Piatra Neamţ.
  Nici Ana Mărgineanu, înainte de acest spectacol. Nici Peca Ştefan, înaintea Anei Mărgineanu. Amândoi au intrat în contact cu oraşul în premieră. I-au citit ziarele, i-au luat la pas străzile şi gangurile, i-au luat la întrebări oamenii din
  Citeste tot pe Adevărul
• Minutele miraculoase ale nemţenilor de Eugen Pasareanu sursa: Yorick
  Cauţi licoarea fericirii şi a vitalităţii? Compania Forever Living ţi le poate oferi! Joi, 20 mai, textul de mai sus putea fi auzit (aproximativ) în comedia 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, semnată de Peca Ştefan şi regizată de Ana Mărgineanu.
  Construit pe structură de sitcom american, spectacolul intersectează trei poveşti, cu posibilităţi miraculoase de soluţionare, datorită licorilor cu efect Placebo ale unei companii.
  Fie că vorbim despre un profesor de literatura română părăsit de soţie, de un cuplu tânăr care doreşte să adopte un copil sau despre o adolescentă trendy în conflict cu mama care doreşte să o exorcizeze (în cel mai propriu sens de Ev Mediu), personajele sunt întrupate de actori (Cezar Antal, Nora Covali, Andrea Gavriliu, Ecaterina Hâţu, Dragoş Ionescu, Isabela Neamţu, Tudor Tăbăcaru şi micuţa Teodora Andreea Răucă) la nivel cinematografic, daca-mi este îngăduită exprimarea. Jocul, eliberat de exagerări şi
  Citeste tot pe Yorick
• Exemplu reușit de inovație teatrală de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Acest spectacol a mai fost prezent în Capitală cu prilejul unui reușit turneu al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, găzduit de Teatrul Odeon și comentat pe blog. Atunci, nu m-am referit la acest spectacol pe care doar l-am selectat cu bucurie pentru festCo.
  Este firesc ca regizorii să caute noi modalități de revitalizare a teatrului , de scoaterea sa din convenții prăfuite. Majoritatea regizorilor însă, măcelăresc piese consacrate în numele contemporaneizării lor, modernității expresiei teatrale. Li se pare mai simplă această modalitate. “5 minute miraculoase în Piatra Neamț” este produsul unei echipe admirabile, dramaturg – Peca Ștefan și regizor – Ana Mărgineanu, care propune o formulă nouă de convenție teatrală, lunând în vizor problemele actualității. Cei doi realizatori, și prin acest spectacol, pun în practică scenică un proiect original “Despre România numai de bine”, un generic cu fină ironie atribuit.
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• "România 21", în premieră la Piatra Neamţ de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  "România 21" este titlul unui musical care va avea premiera, sâmbătă, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Reprezentaţia va începe la ora 19:00.
  Regia spectacolului este semnată de Pia Furtado, creatoare din Londra, care a montat piesa scrisă de Peca Ştefan cu sprijinul avut din partea British Council. Din echipa de realizatori au făcut parte alţi doi londonezi - Christoph Bauschinger, care a scris şi a aranjat cântecele pentru spectacol, şi Morgan Large - autorul scenografiei. Lor li s-a alăturat coregrafa Andrea Gavriliu.
  Rolurile sunt interpretate de Victor Giurescu, Isabela Neamţu, Horia Suru, Matei Rotaru, Nora Covali, Cezar Antal. Distribuţia include şi "ansamblul" format din Cătălina Ieşanu, Adina Suciu, Rareş Pîrlog.
  Despre piesa "România 21", autorul ei spune că este despre identitate, în care sunt discutate multe stereotipuri culturale din afara şi dinăuntrul nostru. "E o piesă-întrebare: o încercare de a diseca ce înseamnă istoria
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Grotescul epocii de tranziţie de Iulia POPOVICI sursa: Observator Cultural
  Există în egală măsură avantaje şi dezavantaje în a nu avea (şi acesta e cazul României) o tradiţie a teatrului de cabaret. Avantajele ţin de posibilitatea teatrului dramatic de a se feri de năvala populismului şi de glamour-ul comicului facil, dezavantajele ţin de nevoia, în absenţa unui posibil punct de plecare, inventării apei calde în materie de musical, un gen mult mai dinamic şi poliform decît cabaretul, tratînd o gamă mult mai vastă de teme şi cu niveluri emoţionale mult mai complexe. Întîmplător sau nu, după tentative nereuşite de adaptare locală a unor musicaluri celebre (Chicago, la Naţionalul din Bucureşti, de pildă), acest tip de spectacol intră în viaţa noastră de spectatori, în 2010, cu două montări originale, de text contemporan: la Clubul La Scena se joacă Supermarket de Theo Herghelegiu, iar la Piatra Neamţ, România 21 de Peca Ştefan, în regia englezoaicei Pia Furtado.
  A existat o vîrstă în noua dramaturgie de la noi
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Comédie cu cîntece de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Recenta premieră a Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, România 21, după un text al lui Ştefan Peca, este, în egală măsură, un act scenic şi adăugarea unei noi dimensiuni unui brand extrem de proaspăt – acelaşi Ştefan Peca. În definitiv, autorul este un „leu“, care abia la vară va împlini 28 de ani. Şi, totuşi, rezonanţa sa între New York, Graz, Leeds şi Teatrul LUNI – Calea Victoriei (era să zic şi Tîrgovişte, oraşul de baştină, dar tare mi-e teamă că acolo e cel mai puţin cunoscut...) îl aduce în familia ozonată de deschiderea universală căreia îi aparţin, de pildă, Ionescu, Vişniec etc... Sigur, e aici o voită supralicitare, dar, încă o dată, abia la vară dramaturgul împlineşte 28 de ani. Experimentul muzical de la Piatra Neamţ, de altfel, subliniază deschiderea internaţională. Deşi, la origine, muzica fusese scrisă de autor, cu excepţia unui cîntec încredinţat lui Mihai Adrian, de data aceasta, Peca a făcut apel
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Festivalul comediei românești– Ediția a IX-a de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  La ediția trecută a “festCO”, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț a obținut premiul pentru cel mai bun spectacol cu o piesă de Peca Ștefan, “Cinci minute miraculoase în Piatra Neamț”, regia Ana Mărgineanu. La actuala ediție, “România 21” de Peca Ștefan, regia Pia Furtado, era un spectacol lamentabil. Titlul e doar o coincidență cu cei 21 de ani ce au trecut de la evenimentele din ’89. Ambițios, dramaturgul și-a botezat astfel textul, un proiect de studiu din 2004 de la New York University, când avea 21 de ani!! Are astfel o scuză … tinerețea, când a scris acest text, încercând să abordeze o tematică actuală și fierbinte pentru realitatea noastră. A vrut să prezinte o familie măcinată de arivism, cu un tată ajuns senator după căderea comunismului, reprezentant tipic al unei clase politice corupte, cu o mamă afaceristă prin vânzări de copii, cu propriile odrasle, o fată și un băiat cu probleme. Tratarea tematicii de către Peca
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• România 21, oglindă sau kitsch? de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Inclus în selecţia Festivalului Comediei Româneşti, încheiat săptămâna trecută, spectacolul „România 21” de Peca Ştefan, de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, realizat în parteneriat cu British Council, este atipic pentru scenele din Bucureşti şi tipic pentru Peca Ştefan… Atipic pentru că în capitală puţini se încumetă să pună în scenă un musical, iar atunci când o fac – vezi „Nevestele vesele…” de la Metropolis – rezultatele sunt discutabile. Şi tipic pentru că e asezonat cu toate ingredientele „stilului Peca” – teribilism plus, de data asta, o doză de auto-ironie pe alocuri salvatoare.
  Subiectul, vehiculat şi răsvehiculat în ultimii ani, propune o „radiografie” caricaturală a României pre şi post-decembriste, cu accent pe „istoria mică”, cea a omului simplu, faţă în faţă cu timpul şi timpurile. Absolut inegal ca scriitură şi ca regie – semnată de Pia Furtado –, inegal şi ca pasaje muzicale
  Citeste tot pe Yorick
• The Sunshine Play - viaţa nu e teatru de Cristiana Gavrilă sursa: Time Out Bucureşti
  Peca Ştefan până mai ieri ne "şoca" printr-un limbaj adus direct de pe stradă şi pus în gura actorilor unde nu întotdeauna sună bine. Ajunsesem să cred că nu acţiunea sau subiectul contează pentru el, cât formă de adresare. The Sunshine Play face cumva excepţie de la această obişnuinţă. Aici, autorul ia o situaţie de viaţă (din experienţa actorilor, ne spune) pe care încearcă s-o teatralizeze. Deci, într-un final, după multe texte şi spectacole unde Peca autorul este şi Peca personajul, după încercări de reconstituire aproape fidelă a realităţii, dramaturgul nostru înţelege că viaţa nu e teatru, dar că există poate o modalitate de a le combina. Aşa că dacă ai o situaţie ofertantă şi mai aplici dialoguri bune (şi Peca Ştefan ştie să scrie dialoguri) care sună firesc, ca în viaţă, mai iei nişte actori talentaţi şi un regizor coerent, poate ieşi The Sunshine Play.
  Trei tineri îşi petrec noaptea pe acoperişul unui bar,
  Citeste tot pe Time Out Bucureşti
• Cum au cucerit romanii Dublinul de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Daca, in general, relatarile despre romani nu sunt intotdeauna favorabile in presa irlandeza, un spectacol de teatru a reusit recent sa rastoarne situatia.
  "The Sunshine Play" a fost scrisa de Stefan Peca special pentru actorii Isabela Neamtu, Cosmin Selesi, Daniel Popa, iar regizoarea Ana Margineanu a fost cea care a dat conturul final acestui "love story" romano-bulgar plin de umor. Tot ea povesteste cum au invatat acolo sa-si faca singuri publicitate, asa cum procedau toti artistii de la fata locului: "Intr-o seara, asteptam sa intram la un spectacol, cand doi actori au intrat in curtea interioara unde se stransese publicul si au facut un scurt recital, impartind apoi fluturasi cu informatii despre spectacolul lor, care se chema «Remember This». Tin minte pentru ca atunci Cosmin Selesi si-a dat seama ca trebuie profitat de moment si a scos si el fluturasii, dandu-i in stanga si in dreapta, spunand «remember this too!» Acolo, toata lumea face la fel, indiferent cat de bun e
  Citeste tot pe Gândul
• Show-down la Green Hours de Cristiana Gavrilă sursa: Revista Drama
  Fie din interesul pe care îl stârneşte, fie de plictiseală sau divertisment, televiziunea ne umple viaţa şi uneori, ne toacă nervii. Dacă acest subiect este tratat la graniţa parodiei, cum se întâmplă în spectacolul Show-down de la Green Hours, el devine provocator cel puţin ca amuzament. Tema are priză la public şi datorită spaţiului în care este prezentată: un spectacol relaxant, într-un mediu destins, care se adresează în principiu celor dispuşi să râdă de timpul lor pierdut în faţa televizorului. Această nouă dependenţă a omului, parcă veche de când lumea este alimentată de ignoranţa vedetelor de televiziune. Într-o lume normală ele ar trebui să fie formatori de opinie, însă conduc cu nonşalanţă spre îndobitocirea populaţiei. Spectacolul-parodie Show-down dezvoltă tocmai această idee. Autorul textului şi al regiei, Ştefan Peca, urmăreşte ca prin arta ironiei să denunţe vulgaritatea promovată de mass-media.
  Citeste tot pe Revista Drama
• Bucharest Calling de Irina Wolf sursa: Observator Cultural
  Cu prilejul a 20 de ani de la căderea Cortinei de Fier, Guvernul austriac şi-a propus, prin programul „Divizat/Unit 1989-2009: Deschidere către Europa contemporană“, adresat în primul rînd tinerei generaţii, să scoată în evidenţă importanţa anului epocal 1989, în dorinţa ca tinerii să folosească şi să dezvolte în continuare şansele şi avantajele reunificării continentului.
  Şirul de evenimente dedicate jubileului s-a deschis pe 13 ianuarie cu linia de programe iniţiată de ICR Viena sub mottoul „Romania, 20 years after“. Pe lîngă o expoziţie, o seară de dezbateri şi un program muzical, unul dintre cele mai semnificative momente l-a constituit premiera piesei lui Peca Ştefan, Bucharest Calling. Prezentată de Compania Ensemble Europa în coproducţie cu ICR Viena, cu şapte spectacole zilnice în perioada 15-19 ianuarie, dintre care trei programate în cursul dimineţii şi dedicate claselor şcolare din Viena, piesa a avut premiera absolută în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Bucharest calling de Dora Pantazi sursa: Mayra
  Nu este vorba de un fan-club bucurestean al trupei The Clash, ci de o piesa de Stefan Peca, in regia Anei Margineanu, care a incheiat sambata trecuta Festivalul National de Teatru [off] Luni de la Green Hours.
  Desi seara marca finalul unui festival de amploare, derulat pe durata a 17 zile, nu am avut parte de obisnuitele discursuri festive si interminabilele multumiri aduse sponsorilor ci doar de... discursul teatral.
  Tot contrar asteptarilor, am reusit sa gasim doua locuri libere in ciuda faptului ca nu aveam rezervare. E adevarat, locurile nu au fost pe canapelutele din nisa ci pe bancutele de sub arcade, agenti provocatori de dureri de spate. Ne-am simtit insa oarecum razbunati in timpul spectacolului cand "rasfatatii" din nisa au fost nevoiti sa se aplece si sa isi lungeasca gatul ca sa ne depaseasca vizual si sa obtina un full-view la scena. Deh... arta cere sacrificii, iar teatrul romanesc independent constituie de obicei un bun exercitiu al... controlului verticalitatii.
  Citeste tot pe Mayra
• O ezitare - Bucharest Calling de Livia Cosmineanu sursa: Agenda LiterNet
  Mi-a rămas întipărită în minte fraza lui Alex Leo Şerban "dacă ai văzut un film bun, nu te rabdă inima să nu scrii despre el" dintr-un interviu citit pe LiterNet.
  Cred că rămâne valabilă şi pentru spectacolele de teatru, inclusiv în sensul negativ. Presupunem că vezi o piesă foarte bine scrisă şi pusă în scenă admirabil, după care o aştepţi pe următoarea a aceluiaşi autor. Eşti norocos ca spectator şi a doua experienţă este la fel de intensă. Reţeta a funcţionat şi a doua oară. Culmea, şi a treia oară! La cea de a patra piesă mergi cu aşteptări considerabile şi iei cu tine cât mai mulţi prieteni. Pe unii îi iniţiezi, pe alţii i-ai avut alături şi la experienţele precedente. Numai că de data aceasta eşti dezamăgit. Şi atunci apare întrebarea... dacă ai văzut piesa mediocră a unui dramaturg drag, te rabdă sau nu inima să scrii despre ea? Pe mine nu.
  Dramaturgul drag este Peca Ştefan, piesa care m-a dezamăgit este Bucharest
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un nou concept de teatru de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  Cum a cucerit New York-ul regizoarea Ana Mărgineanu
  Ana Mărgineanu a creat un spectacol inovator, reușind să-i surprindă chiar și pe americani
  "Am creat acest spectacol din nevoia de a oferi publicului șansa de a experimenta cu adevărat ceva nou și de a se simți viu."
  Ana Mărgineanu
  Tânăra regizoare din România, fiica Mariei Ploae şi a lui Nicolae Mărgineanu, a avut cronici elogioase la New York pentru spectacolul „The Blind Trip".
  Montarea a suscitat interesul americanilor pentru că reprezintă din toate punctele de vedere un concept inovator. După cum o spune şi titlul, spectacolul este o „călătorie în orb". Spectatorii sunt legaţi la ochi la propriu, fiind invitaţi să experimenteze teatrul cu celelalte simţuri: cu auzul, cu gustul, cu mirosul şi pipăitul. În plus, publicul constă dintr-un singur spectator. 25 de actori mascaţi îl conduc pe cel legat la ochi, fiindu-i ghizi în această călătorie specială. Spectacolul, construit pe
  Citeste tot pe România Liberă
• Miza rătăcirii de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Cinci autori, cinci actori şi o regizoare care "şi-a făcut mâna" în Clubul Green Hours. Sună ca o posibilă reţetă de succes. Într-o perioadă în care unii tineri se zbat să fie parte din sistem, crezând că aşa munca lor va fi mai vizibilă şi efortul mai unanim apreciat, Ana Mărgineanu refuză cu statornicie convenţiile. Taie toate punţile către prejudecăţi estetice pentru a fi liberă. Liberă cu sine şi cu propria operă. Şi credinţa ei sparge munţii banalului şi ai suficienţei.
  Ana Mărgineanu nu va cădea niciodată în păcatul stabilului. Aşezarea pe un culoar călduţ nu face parte din priorităţile ei. Pentru că acolo creaţia devine simplă acţiune de rutină.
  "8.9. 8.9. Fierbinte după 89" are virtuţi speciale. Te duci să vezi un spectacol de teatru şi prima întrebare venită de pe scenă este CE CAUŢI AICI? Şi tu îţi spui CHIAR. Şi uite aşa faci un pas în afara ta şi a locurilor comune. Încet dar sigur, spectacolul ăsta te
  Citeste tot pe Port.ro
• Complexul Romania de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  In 89.89..., Ana Margineanu transeaza corpul anchilozat al Romaniei post-decembriste, incitindu-l – prin conturul steagului aplicat pe chilotii unei Marlyn lascive – sa se trezeasca. „Albul cel mai pur“ e in tandem cu eternul si fascinantul tricolor. Nu noutatea scriiturii sau a tematicii este aportul spectacolului, ci tipul de abordare intertextuala, care suprima parametrii conventiei, destructurind-o pe masura ce rolul devine o schita de joc. Decliseizarea, anularea distantei scena-sala (actorii sint asezati la inceputul spectacolului in public) nu doar in sens fizic, ci si ca element de constructie subterana, alimenteaza dinamica spectacolului. Accentul cade pe interactivitatea sustinuta abil de actori, formula-liant a spectacolelor Anei Margineanu (Deseuri, Arat bine azi?), care le asigura o anumita unitate de structura.
  In perspectiva asupra consumarii brute si nude a teatralitatii, dincolo de pragul fictiunii protectoare, sta forta de resuscitare a implicarii
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Dinamita sau bomba cu ceas? de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Dintr-un anume punct de vedere, Ana Margineanu a reusit sa patenteze la Foarte Mic spectacolul perfect. Un spectacol care, cu doza lui secreta de subversivitate, reuseste sa vorbeasca in acelasi timp pe limba publicului de vedete si teatru de conventie, ca si pe cea a tinerilor mai mult sau mai putin revoltati, care-si cauta pe scena propria lume. Daca Margineanu si-a propus sa puna la temelia vechi-batrinescului teatru romanesc nu un butoi dinamitant cu pulbere, ci o bomba cu explozie intirziata, atunci exact asta i-a si iesit.
  Caci nu exista potential exploziv mai mare in scena noastra decit realitatea contemporana, mai degraba subiect pentru jurnalele de stiri macabre decit pentru teatru. In felul lui, 89.89... fierbinte dupa ’89 ar trebui sa fie un Romania, trezeste-te! (e ideea centrala a „momentului“ muzical al Isabelei Neamtu, tentatie erotico-nostalgica de cliseu euro-american) in versiune teatrala si mult mai soft.
  Iar personajul central, plutind invizibil printre
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Intersecţia liniilor fizice şi răspărul politicii de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Pentru început, linia fizică
  Aceasta este prima colaborare de spectacol a membrilor dramAcum, mai vechi sau mai proaspeţi, regizori şi dramaturgi. dramAcum a beneficiat de o finanţare din partea Fondului Cultural Naţional pentru o perioadă de documentare la Roşia Montană. Spectacolul de la Maghiarul din Cluj, cu o structură de puzzle, e alcătuit din şapte episoade, ale căror elemente de coeziune sînt actorii şi tema: 1. ? de Gianina Cărbunariu, 2. Ce poţi lăsa în urmă de Peca Ştefan, regia Radu Apostol, 3. Puşcaşul de Peca Ştefan, regia Andreea Vălean, 4. Bani pentru cauză de Peca Ştefan, story&personaje®ia Andreea Vălean – (aici intervine pauza spectacolului), 5.Politicienii îşi scriu singuri scena, regia Gianina Cărbunariu (un colaj audio de declaraţii politice, „rulat“ în timpul pauzei), 6. Australia de Peca Ştefan, regia Gianina Cărbunariu, 7.Blestemul moştenirii Gritta, scenariul Radu Apostol şi Peca Ştefan, regia Radu Apostol.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Roşia Montană - blestemul aurului de Mihaela Michailov sursa: Art Act Magazine
  Din Muzeul Mineritului se aude o voce.
  Un bloc de nefamilişti din anii 50, o biserică, exemplare trase la xerox, un lighean şi alte cîteva obiecte-semne ale transformărilor din zona Roşia Montană compun o instalaţie-memorie etajată. Spaţiul de joc conceput pentru spectacolul Roşia Montană/ Pe linie fizică şi pe linie politică (Teatrul Maghiar de Stat, Cluj şi dramAcum) e macheta unei comunităţi în care se identifică locaţii cheie pentru cartografierea teritoriului. Pătrunzi în istoria spaţializată a comunităţii, prospectînd devenirea ei.
  Radu Apostol, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, promotorii fenomenului dramAcum - alături de Nicolae Mandea şi Alexandru Berceanu – au reuşit să producă, în teatrul românesc după 2000, o direcţie de cercetare şi practică fundamentată pe explorarea textului contemporan, în special românesc. Această direcţie a devenit un mod de a gîndi - în formule de teatralitate diferite - realităţi sociale
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Lunga poveste a Roşiei Montane, într-un spectacol lung, la Teatrul Maghiar de Ovidiu Cornea, sursa: Ziua de Cluj
  Un spectacol de aproape 3 ore, care are în centru povestea Roşiei Montane, a fost prezentat ieri seară în sala studio a Teatrului Maghiar din Cluj-Napoca.
  Intitulat „Roşia Montană - pe linie fizică şi pe linie politică”, spectacolul a cuprins şapte texte scrise de Gianina Cărbunariu, Andrea Vălean şi Radu Apstol transpuse pe scenă, în tot atâtea fragmente dramatice, după dramaturgia realizată de Ştefan Peca.
  Imediat după intrarea în sala studio a instituţiei, une a fost prezentat spectacolul, spectatorii au putut atinge machete a câtorva obiective specifice Roşiei Montane, sau obiecte folosite ca atare, gen radio foarte vechi, lighean din casa Gritta - un mare descoperitor de aur, ctitor de biserici şi şcoli în zonă - sau cuptor cu microunde.
  Deşi spectacolul a avut mai multe puncte de tensiune, unele fragmente sau cel puţin scene au părut prelungite, durata reprezentaţiei fiind pe alocuri obositoare.
  Foarte expresiv a fost fragmentul „Ce
  Citeste tot pe Ziua de Cluj
• Documentar și nu prea... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Roșia Montană este una dintre cele mai vechi localități din România. Atestată documentar printr-o tăbliță cerată datată 6 februarie 131 p.Chr., având numele latin Alburnus Major, Verespaták în maghiară, localitatea transilvană a devenit importantă din punct de vedere economic și și-a dobândit celebritatea odată cu descoperirea unor substanțiale zăcăminte aurifere. Tot de celebritate s-a bucurat și un miner pe nume Mihăila Gritta ce a avut propria sa mină care i-a asigurat substanțiale resurse de venit. Mihăila Gritta a pus căștigul său propriu în folosul comunității românești din zonă, construind pentru păstrarea și afirmarea identității naționale a acesteia un număr important de școli și de biserici. Astăzi, rezervele de aur ce ar putea fi exploatate prin metode tradiționale sunt complet epuizate, dar se pare că prin metode moderne, dar și riscante din punct de vedere ecologic ar mai putea fi găsite în jur de 300 tone de aur și cam 1600 tone de argint. E ceea ce ar dori să facă o companie australiană pe nume Gold Corporation, înființată de un anume Frank Timiș, originar din România și stabilit în Australia, ale cărei potențe financiare dar și aproximate bune intenții au divizat societatea românească. Diverse foruri academice românești, în frunte cu însăși Academia Română, au avizat negativ proiectul, dar aceasta nu a adus cu sine sfârșitul controverselor care, firește, au dobândit și importante conotații politice. Cert e că viitorul acestei localități din Munții Apuseni nu înseamnă doar preocuparea locuitorilor ei, tot mai săraci și din ce în ce mai neîncrezători în viitorul lor. De fapt, alegerea se face, în cel mai bun caz, între economie pe termen scurt și cultură pe termen lung, asta dacă nu se iau în calcul și posibile catastrofe ecologice oricând posibile.Precedentul de la Baia Mare e de luat în calcul. Pentru moment, dilema Roșia Montana nu pare a-și fi găsit vreo soluție, iar șansele de tranșare a problemei se pierd undeva în ceață, dacă nu chiar în beznă. Astfel de precizări pot părea cel puțin ciudate în spațiul unei cronici de teatru, dar ele mi s-au părut absolut obligatorii pentru a putea fi înțelese atât premisele cât și liniile generale ale spectacolului Roșia Montana pe linie fizică și politică, producție colectivă DramAcum. Un spectacol care, pentru a-și putea afla realizarea, a beneficiat de sprijinul Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Acesta a pus la dispoziția realizatorilor spectacolului (dramaturgi și regizori, uneori regizorul și dramaturgul fiind una și aceeași persoană) superba sa nouă Sală Studio. Întru valorificarea disponibilităților cărora un rol aparte i-a revenit scenografului Andu Dumitrescu. Sala a fost transformată într-un fel de arenă, scaunele destinate spectatorilor sunt dispuse pe laturile patrulaterului astfel obținut și tot acolo au fost plasate miniaturi al căror scop este să reamintească patrimoniul istorico-cultural al locului. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că spectacolul ar formula o opțiune fermă în favoarea soluției culturale. De altfel, realizatorii montării nu vor să propună
  rezolvări, ci, dimpotrivă, să sugereze bezna în care e scufundată problema. Căci cum altfel am putea explica faptul că la sfârșitul reprezentației ne găsim singuri, parcă abandonați. Garderobierele nu mai sunt la datorie, ne recuperăm singuri hainele, gazdele contează pe buna noastră credință în a returna căștile cu ajutorul cărora am ascultat traducerea textului (spectacolul e jucat în română, maghiară și engleză), scările sunt cufundate în semi-întuneric, ieșirea noastră pare a se asemănă cu ieșirea dintr-o mină. Ideea mi se pare bună, mai puțin bun fiind excesul de fum și de întuneric în care sunt cufundate o seamă de secvențe. Scenografia lui Andu Dumitrescu și cei șase actori tineri, cu toții foarte buni ce evoluează în spectacol, interpretând mai multe roluri- Buzási András, Farkas Loránd, Köllö Csongor, Molnár Levente, dar mai cu seamă Albert Csilla și Cristina Toma- reprezintă, din păcate, unicele elemente ce sunt convocate întru asigurarea unei oarecare unități montării. Aceasta are șapte secvențe, scrise și regizate de persoane diferite. Peca Ștefan a semnat dramaturgia reprezentației, însă e cum nu se poate mai limpede că nu a izbutit să îi asigure acesteia unitate. Roșia Montana pe linie fizică și politică e un proiect DramAcum, cei ce l-au pus în practică au beneficiat de finanțare AFCN, au petrecut o anume perioadă în zonă, au realizat 48 de interviuri cu oamenii locului, și-au afirmat intenția de a realiza un spectacol de teatru documentar, dar așa după se prezintă produsul final doar două secvențe, și anume Politicieni care își scriu singuri scena (colaj rulat în pauză regizat de Gianina Cărbunariu) și Australia (de Peca Ștefan, regia Gianina Cărbunariu) se supun rigorilor genului. Poate și fiindcă Gianina Cărbunariu dispune de o mai mare experiență în domeniu, demne de amintit aici fiind spectacolele 20/20 de la Yorick Studio din Târgu Mureș și Sold Out de la Münchner Kammerspiele. Celelalte cinci module ale montării au un cu totul alt specific, pornesc de la realitatea dar îi filtrează datele în exces, se apropie mult prea mult de condițiile ficțiunii. Aparțin unor estetici diferite, au stiluri încă și mai diferite. Prima secvență intitulată Ș, scrisă de Peca Ștefan și regizată de Andreea Vălean, mizează pe relația cu spectatorii, socotiți drept parteneri. Aceștia sunt mitraliați cu întrebări, par a fi substituți ai intervievaților la fața locului. Ce poți lăsa în urmă de Peca Ștefan în regia lui Radu Apostol și Blestemul familiei Gritta, secvență regizată de Radu Apostol și fundamentată pe un scenariu scris de regizor în colaborare cu Peca Ștefan, încearcă să refacă istoricul minelor de la Roșia Montana asociindu-i prezentul problemei. Ambele sunt bine susținute artistice ște, iar Radu Apostol le gestionează eficient regizoral. Dar dincolo de acest fapt pozitiv, trebuie relevat paradoxul că tocmai această a doua secvență menționată pune în evidență o hibă a ansamblului. Și anume aceea că nu a enunțat limpede, de la început, datele problemei. Că semnatarii proiectului au mizat pe faptul că în sală se află cunoscători ai acesteia. Or, premisa prea optimistă le-a jucat o festă. S-a văzut asta în faptul că la pauză mai bine de jumătate din cei prezenți la început au părăsit corabia. Și nu e vorba doar de invitații din străinătate (am văzut specrtacolul în zilele Festivalului Interferențe 2010, desfășurat la Cluj, în organizarea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj între 1 și 12 decembrie 2010), doar de persoane care nu suportă fumul, ș.a.m.d. Bani pentru cauză de Peca Ștefan, story&personaje-®ie Andreea Vălean, o parte concepută cu multă ironie, la asta contribuind și muzica lui Bogdan Burlăcianu, ia oarecum în răspăr concertele de binefacere. E mai greu de spus de ce modulul respectiv e jucat în limba engleză. Australia de Peca Ștefan, regia Gianina Cărbunariu, își plasează acțiunea cândva în perioada comunistă și mai-mai că aș zice că funcționează drept prolog la ultima secvență Blestemul familiei Gritta. Spuneam că actorii sunt buni. Că, dincolo de diferențele de stil în care sunt concepute cele șapte secvențe ale reprezentației, ei izbutesc să îi confere acesteia o anume coeziune. Mai spuneam că două actrițe sunt foarte bune. Albert Csilla ni se arată astfel în Ce poți lăsa în urmă, modul în care o joacă impecabil pe Eliza Șoiman, negociatoarea firmei Gold Corporation dar și pe bătrâna din Blestemul familiei Gritta fiind demne de toată lauda. Cristina Toma e excelentă atât în secvența de debut, cât și în Ce poți lăsa în urmă(modul în care îl intepretează strălucitor pe bătrânul miner Nagy, bolnav, căruia silicoza i-a afectat plămânii, coardele vocale, vocea, astfel încât spre a se face auzit el are nevoie de un aparat special) ori în Pușcașul de Peca Ștefan, regia Andreea Vălean. Jocul actoricesc e, de altfel, alături de scenografie, partea cea mai validă a montării. Ceea ce nu poate fi decât de salutat. Din păcate, actoria și scenografia nu se arată suficiente spre a asigura reușita proiectului.
• Multimedia și teatrul psiho-somatic de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  În spaţiul mic al Teatrului LUNI de la Green Hours, două corpuri se dezmiardă, se mușcă, se iau în brațe. Se atrag, se despart, se sărută, apoi se resping. Își răvășesc părul, se luptă, se lipesc magnetic pentru ca imediat să vrea să se mutileze cu dragostea. Cei doi îndrăgostiți din Nu mai plînge, baby de Peca Ștefan, se hîrjonesc într-un iureș permanent de senzații. Regizoarea Carmen Lidia Vidu urmărește arhitectura corpurilor în mișcare, în limbajul erotic al unui film de artă. Spectacolul ei, de o visceralitate crudă, atinge direct în plex. Distanța confortabilă dintre personaje și public e abolită. Nu privirea lucidă o vizează Carmen Lidia Vidu în spectator, ci identificarea completă, ghemul din stomac care răscolește întreaga ființă. Artaud, propovăduitorul teatrului cruzimii, ar fi mîndru de ea, căci montarea atinge incandescența iar publicul simte cum îndrăgostiților le bîzîie mintea și cum sufletul lor generează
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Parc de distracţii teatrale la Târgovişte de Robert Bălan sursa: România Liberă
  După spectacolele din Baia Mare şi Piatra Neamţ, regizoarea Ana Mărgineanu şi dramaturgul Peca Ştefan au continuat proiectul lor „Despre România numai de bine" la Târgovişte, acolo unde au realizat un veritabil parc de distracţii în care spectatorul trebuie să aleagă ceea ce îşi doreşte să vadă în cele două ore pe care le petrece la teatru.
  Pe scurt, proiectul „Despre România numai de bine" funcţionează cam aşa: regizorul şi dramaturgul petrec două săptămâni într-un oraş despre care nu ştiu prea multe, stau de vorbă cu oamenii, merg în tot felul de locuri din oraş... Apoi Peca scrie un text, iar Ana Mărgineanu îl montează la teatrul din localitate. Până acum cuplul Mărgineanu-Peca a realizat în cadrul acestui proiect un spectacol la Baia Mare şi unul la Piatra Neamţ. Oraşul Târgovişte însă, se pare, i-a inspirat şi mai mult şi, poate şi datorită faptului că dramaturgul este născut acolo, textul a ieşit foarte lung.
  Citeste tot pe România Liberă
• Tîrgovişte de jucărie şi România de bine de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Ca să vezi tot Tîrgovişte de jucărie, ar trebui să te duci patru reprezentaţii cel puţin – asta, dacă ai norocul ca hazardul să te arunce de fiecare dată în alt aranjament spectacular. Altfel, calculaţi cîte variante există pentru combinaţii de 18 luate cîte patru – cei care-şi imaginau că ideea că „fiecare spectacol e unic“ este un moft estetizant n-au auzit (încă) de cea mai recentă colaborare, tîrgovişteană, dintre dramaturgul Peca Ştefan şi regizoarea Ana Mărgineanu.
  „Despre România, numai de bine“ e un program (sau proiect...) de investigare artistică a vieţii din micile oraşe ale ţării (cele în care există şi un teatru): două săptămîni de documentare fără scop documentar, de dezgropare a miturilor şi a legendelor urbane, a existenţei din ziare şi a grijilor de fiecare zi, a felului în care oamenii se raportează la propriul tîrg, după care Peca şi Mărgineanu le retrocedează locuitorilor acestor oraşe propriile
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Din nou ”Despre România numai de bine” de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  O frescă socială (de jucărie)
  Pentru cine n-a auzit încă de proiectul inițiat de Peca Ștefan și Ana Mărgineanu cu titlul ”Despre România numai de bine”, trebuie precizat că aluzia macabră nu este întâmplătoare, ci parafrazează zicala din popor ”despre morți numai de bine”. După ce au încercat să surprindă ”farmecul local” al orașelor Baia-Mare și Piatra-Neamț, cei doi tineri creatori s-au oprit la Târgoviște, orașul natal al dramaturgului Peca Ștefan. Aici au creat mai mult decât un spectacol, un târg de distracții teatrale, cu o ofertă năucitor de variată.
  Producțiile dedicate băimărenilor și nemțenilor aveau și ele o structură fragmentară, propunând episoade de sine stătătoare ce treceau de la o epocă la alta și dintr-un spațiu de joc în altul; dar pentru Târgoviște de jucărie, cea de a treia producție din serie, structura tradițională a fost complet aruncată în aer: au rezultat 18 spectacole jucate simultan în
  Citeste tot pe Art Act Magazine

Discutii:

propune tema de discutie