Păcat de timpul pierdut! de Ileana Lucaciu sursa: Timpul Liber
Surprinzător pentru un teatru de prestigiu cum este "Bulandra" să ofere timp de aproximativ patru ceasuri un spectacol lipsit de consistenţă emoţională, având pretenţia ilustrării poetice a incestului unor adolescenţi.
Titlul original al piesei lui John Ford, "Ce păcat că-i curvă" este şocant şi ar putea atrage publicul de astăzi "educat" pentru senzaţional de mass-media, dar acesta va avea o mare deziluzie şi se va plictisi pentru că nu va înţelege mai nimic, decât că textul, datorită spectacolului, aduce în multe scene a telenovelă. La premieră, după jumătate de oră spectatorii se foiau în sală. John Ford nu este un autor contemporan, cum ar sugera titlul piesei, ci urmaşul lui Shakespeare din Devon care a trăit între 1586-1640. Teatrul "Bulandra" prezintă o versiune scenică a piesei sale, de Oana Turbatu, simplistă în intenţii şi cu multe repetiţii de text. Regia aparţine lui Alexandru Darie care, după doi ani de tăcere, revine pe scena al cărui director este. Regizorul încearcă să sublinieze poezia sentimentului de iubire ivit între doi adolescenţi, ce sunt însă, frate şi soră, o iubire carnala însă, şi să condamne pe moraliştii societăţii dominate de slujitorii bisericii. Punctul său de vedere este discutabil sub aspectul psihologic, genetic şi moral al tratării personajelor şi relaţiilor dintre ele. Motivarea viziunii sale e şubredă, transformă personajele în marionete.
Daca drama celor doi adolescenţi se petrece în epoca elisabethană, regizorul şi scenograful Octavian Neculai o transferă în cea victoriană, fără nici o motivare. Alexandru Darie adoptă, şi în acest spectacol, metoda ilustrării scenografice specifică lui Octavian Neculai, manifestată în "Triumful dragostei" de Marivaux, care a devenit o manieră. Printre perdele, e drept altfel "colorate", este plimbat acum, prin scenă, un pat masiv de maşinişti, pentru că altă soluţie tehnică nu s-a găsit. Simplist patul e înveşmântat la început în albul purităţii, apoi în roşu sângeriu. Maşiniştii mai intervin şi în manipularea unui practicabil ce ar indica diversele locaţii ale acţiunii. Costumele lui Octavian Neculai nu sprijină caracterizarea personajelor, sunt superficiale. Încarcă, de pildă, precum într-un spectacol de revistă veşmintele Annabellei în intenţia de a îi arăta "frumuseţea" evocată insistent de replică. Regizorul, ca să dea viaţă acestei scenografii anoste, insistă pe efecte teatrale învechite, de la ploaie, ninsoare, până la tunetele unei ilustraţii muzicale (George Marcu şi Alexandru Darie) ce îmbină zgomotele cu acorduri care amintesc de operă şi operetă.
Deziluzia acestui spectacol este provocată însă, de modul în care regizorul vrea să-şi impună viziunea prin îndrumarea interpretării personajelor. Rezultatul este trist pentru că actorii par nişte amatori a căror interpretare e lipsită de credibilitate. Distribuţia pare împărţită în două grupări, tinerii, în frunte cu interpreţii celor doi adolescenţi, Giovanni şi Annabella, şi maturii. Tinerii actori se căznesc să susţină intenţiile poetice dorite de regie, iar maturii pe cele ale satirizării societăţii moraliste dominate de biserică. Într-un ritm lent, tinerii vor să dea poezie relaţiei lor, replicile nu se aud adeseori, fie din cauza rostirii defectuoase, fie sunt anihilate de ilustraţia muzicală stridentă. Maturii joacă afectat, declamativ satira propusă de regie, interpretarea lor fiind exterioară.
În rolurile celor doi adolescenţi sunt distribuiţi Emilia Bebu (Annabella) şi Vlad Logigan (Giovanni). Replicile ce atenţionează mereu asupra frumuseţii Annabellei nu îşi găsesc suport în apariţiile interpretei. Actriţa s-a remarcat în spectacolul "Oleanna" de la Teatrul Act, numai că de astă dată confundă solicitările scenei mari de la Teatrul "Bulandra" cu cele impuse de spaţiul neconvenţional de la Teatrul Act, şi interpretarea sa este ştearsă, lipsită de atractivitate, de emoţie. Aceleaşi aspecte nefericite ale interpretării se sesizează şi la Vlad Logigan, actor apreciat pentru întruparea sensibilă a uneia din cele trei laturi ale caracterului lui Raskolnikov în "Crimă şi pedeapsă", spectacol regizat de Yuri Kordonskiy, foarte rar programat, din păcate, de direcţia Teatrului "Bulandra". Interpretarea modestă a celor doi actori face ca Annabella şi Giovanni să nu mai convingă prin candoarea adolescenţei lor, ei devin doar nişte prostovani care se sărută mereu cu disperare, ca să ne arate cât se iubesc sau fata când rămâne gravidă se ţine mereu cu mâna de burtică! Poezia iubirii e transformată în poftă erotică primitivă, iar scena de dragoste dintre cei doi adolescenţi, ce îşi aruncă hainele de pe ei, devine un dans erotic forţat cu accente de rock, prin tratarea regiei. Văduva Hippolita părăsită de contele Soranzo este interpretată de Irina Ungureanu, cu multe exagerări, de parcă ar fi un personaj dintr-o telenovelă. Pe Philotis, nepoata doctorului, regia o vede ca o handicapată, ţintuită într-un scaun cu rotile ce bântuie mereu scena, fie în planul fundalului, fie în cel din faţă, ea fiind cea care îi va pârî pe cei doi adolescenţi pentru dragostea lor incestuoasă. Nicoleta Hâncu în Philotis se remarcă doar că mânuieste sârguincios scaunul cu rotile. Echipa tânără de actori este dezavantajată de regie ale cărei indicaţii le execută forţat.
Echipa maturilor, celor cu experienţă teatrală, joacă afectat într-un stil învechit. Este incredibil cum, dominat de regie, un actor de talent precum Claudiu Stănescu nu reuşeşte să dea o imagine credibilă lui Vasques, amicul lui Soranza, ce devine doar un ucigaş paranoic. Actorul este afectat, strident în expresiile diabolice prin care ar vrea să-l definească pe Vasques. Tatăl Annabellei, Florio, parcă e desprins dintr-un spectacol de operetă prin interpretarea simplistă, exterioară a lui Romeo Pop. De altfel şi multe scene sunt concepute regizoral ca într-un spectacol de operetă, de pildă, nunta Annabellei cu Soranzo, rol jucat revuistic de Marius Capotă. Dintr-o comedie bulevardieră pare desprins personajul doctorului Richardetto, interpretat de Ion Cocieru. Se detaşează Oana Ştefănescu în Putana, doica şi confidenta adolescenţilor, dar şi nefericita amantă a tatălui. Actriţa se strecoară printre confuziile regiei şi are momente în care personajul său devine credibil. Intenţia de a satiriza forţat pe moraliştii bisericii duce la interpretarea caricaturală a celor două personaje, călugărul Bonaventura şi Nunţiul Papal. Cornel Scripcaru este un călugar ce ţine lecţii de morală adolescenţilor ca pedagogul de şcoală nouă al lui Caragiale, ţipă la ei, lipsit fiind de unda dramatică dictată de situaţie. La polul opus se află Nunţiul Papal în sutană mini, plin de ifose, o caricatură de homosexual, ce rosteşte în final când Annabella a fost ucisă: "Ce păcat, lumea spunea că e curvă", replică importantă pentru înţelegerea scrierii, dar personajul astfel construit hilar, îi anulează valoarea.
Poezia forţată, împinsă spre erotism a îndrăgostiţilor incestuoşi judecaţi de nişte moralişti ridicoli, are drept rezultat un spectacol confuz şi plictisitor, de patru ceasuri.
