Jean-Luc Lagarce

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Jean-Luc Lagarce

Radu Afrim bombardeaza seducator simturile spectatorilor de Andra Matzal sursa: Cotidianul
Cea mai recenta premiera a regizorului, "E doar sfirsitul lumii", a avut loc joi, la Odeon.
Spectacolul "E doar sfirsitul lumii" te tine pentru doua ore cu sufletul la gura, precipitindu-ti respiratia, pentru ca mai apoi sa te restabilizeze, doar pentru a o lua de la capat. Nu pentru ca ai vrea sa ajungi mai repede la deznodamint, ci pentru ca fiecare scena a piesei te poarta intr-o alta lume, prin "vehicule" diferite. Este povestea unui tinar de aproape treizeci si doi de ani, care afla ca va muri in mai putin de un an si care se hotaraste sa faca o vizita familiei sale, pe care nu o mai vazuse de foarte mult timp.
Motivul pentru care vrea sa ii revada este acela de a le comunica vestea, pentru "a da impresia ca este responsabil de sine insusi". Actiunea piesei se desfasoara intr-o singura zi, urmarind interactiunile dintre personaje: Louis, mama sa, sora sa, fratele sau si sotia acestuia.
Chiar de la intrarea in sala de teatru esti confiscat vizual: trei trupuri carora le
Citeste tot pe Cotidianul
Cum ne petrecem sfârşitul lumii? de Cristina Modreanu sursa: Gândul
Jucării de tot felul cad din cer, parcă aruncate de cineva la gunoi sau poate proiectate în amintirea celui ce se întoarce acasă. Povestea pe care o spune cel mai nou spectacol marca Radu Afrim – „E doar sfârşitul lumii” de Jean-Luc Lagarce – este una cât se poate de dureroasă. S-ar putea să suportaţi cu greu ideea unei ultime întâlniri a tânărului de 32 de ani, care ştie că va muri, cu familia lui pe care n-a mai vizitat-o de mult. Teama sărind afară în puseuri şi resemnarea de suprafaţă se împletesc în fiinţa lui Louis, care caută printre cei dragi un sprijin, uitând că s-a îndepărtat de ei tocmai fiindcă nu-l găsea. E mai mult decât o întoarcere acasă, e un fel de judecată de apoi pe care el o suportă cu stoicism, primind în faţă, ca pe nişte pumni, brutalitatea fratelui, dragostea mamei şi disperarea surorii. Toţi îi reproşează ceva: răceala, indiferenţa, plecarea, lipsa de tandreţe, dar nimeni nu reuşeşte să-i şi dea
Citeste tot pe Gândul
Toate fricile lumii - E doar sfârşitul lumii de Alina Muşatoiu sursa: Agenda LiterNet
Dacă aş fi ştiut dinainte cum o să mă simt după E doar sfârşitul lumii, mi-aş fi dat seama că-mi trebuie ceva curaj ca s-o văd. E vorba despre toate fricile - în special cea de tine şi apoi de cei apropiaţi -, de anxietate şi distanţă, calcifierea sufletului care ţipă după căldură şi apropiere umană şi care totuşi nu te lasă să fii sincer, relaxat şi deschis, deşi ai atâta nevoie de asta.
În momentul în care îţi dai seama că vei muri curând, iar toată viaţa ai încercat tot felul de scamatorii, de agitaţii, de sex în trei în încercarea disperată de a simţi ceva dragoste (teoretic, dragostea ar trebui să crească direct proporţional cu numărul persoanelor,nu?...), că pur şi simplu te-ai izolat, crezând că ceilalţi nu te iubesc sau că pur şi simplu tu nu meriţi să fii iubit... şi ai trăit într-o bulă în care totul e haos şi durere ("am ceva cu mintea ta, e cuşca ta"), repet, când îţi dai seama de toate astea şi încă
Citeste tot pe Agenda LiterNet
O mare de calm - E doar sfîrşitul lumii de Patricia Bădulescu sursa: Ageda LiterNet
Să înaintăm în bloc compact, implacabil, de mînă. Cu orice preţ şi mai presus de orice, să formăm o entitate. Înafara acestei reguli simple nu există supravieţuire. În afara acestei reguli vom orbecăi neîncetat, ne vom lovi de obiecte, corpurile noastre ne vor mărturisi vulnerabilitatea, vom muri. Fără să înţelegem nimic.
E doar sfîrşitul lumii, aşa se numeşte spectacolul lui Radu Afrim. Dar cărei interogaţii îi răspunde acest titlu care afirmă, care constată? "Ce se întîmplă? Nu înţeleg nimic." "E doar sfîrşitul lumii.", îţi va răspunde o voce anonimă, o voce din marea asta de calm care s-a lăsat. Această mare de linişte, de resemnare, al cărei reflux ne poartă acum, cînd am ajuns la capătul puterilor. Fără să înţelegem.
Un rătăcit prin lume se întoarce acasă. Are 32 de ani şi ştie că în curînd va muri. Îşi va fi Mesager, aşa ne spune, monologînd de pe marginea scenei şi a propriei sale vieţi. Pentru că încă
Citeste tot pe Ageda LiterNet
E chiar sfârşitul lumii de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Drama
Prima întâlnire cu dramaturgia mult lăudatului Jean Luc Lagarce mediată de Teatrul Odeon a fost o mare decepţie. Al doilea Koltes al Franţei în ultimul sfert de veac ca şi cum nu ajungea unul), Lagarce este acuzat de genialitate pe baza certificatului de deces. A murit relativ tânăr, la 38 de ani, de aceeaşi boală care l-a răpus şi pe Koltes, sida, pe care binevoitorii o transformă în boală a geniilor, ca pe vremuri tuberculoza, deşi aceasta alegea mai bine geniile decă ne gândim la Georg Buchner. „Louis c’est moi“ ar putea sune Lagarce ca Flaubert cândva, pentru că personajul principal al dramei, Louis, nu este un alter ego al autorului ci autorul însuşi care încearcă să pună în dialog certitudinea morţii proprii, curios să ştie ce vor face apropiaţii după moartea lui. Un motiv în plus să-şi revadă familia – mamă, frate, cumnată, soră – demult ignorată. Pe acest subiect pe cât de melodramatic pe atât de dificil, Lagarce scrie o
Citeste tot pe Revista Drama
Mi-aş dori să moară toţi odată cu mine... de Răzvan Zvălog sursa: Port.ro
Întoarcerea fiului risipitor, ca într-un fel de junglă populată de figuri care nu par oameni, ci mai degrabă subconştienturi afişate, obsesii şi complexe, traume vii. Şi totuşi sunt de-ai noştri, nici mai mult nici mai puţin, cum s-ar zice "în carne şi oase". Îi recunoşti, nu după râsul isteric care nu îţi e tipic, nu după lungile poveşti despre plimbarea de duminică, nu după mişcările coregrafice în care îşi desfăşoară actele sexuale, pe fond roşu, cu inimi (cicatrizate, mă întreb). Dar îi recunoşti, îi ai în familie, îţi sunt prieteni, cunoştinţe, îi vezi la TV, sunt oameni.
Aşadar, nu doar o călătorie în spaţiul interior al unor oameni, cât mai ales una în interiorul propriului fel de a vedea lumea când e pe sfârşite: "Mă simt iubit în viaţă aşa cum ai vrea să fii iubit mort" spune personajul interpretat de Cristi Balint. Probabil că atunci când ştii că mai ai puţin şi mori, te simţi deja mort.
Nu doar o
Citeste tot pe Port.ro
Afrimiada de Cristina Modreanu sursa: Ziarul de duminică
Dupa ce a atras atentia asupra lui prin curajoasa "transare" a unor clasici turnati in forme acut contemporane, Radu Afrim s-a oprit tot mai des asupra unor texte scrise recent, provenind din culturi diferite, dar care par in spectacolele lui privite printr-o lentila comuna. Fie ca e vorba despre bolnavii dintr-un spital interbelic, ca in "Inimi cicatrizate" dupa Max Blecher (Teatrul Dramatic Constanta), fie despre rusii dintr-un cartier sarac din "Plastilina" de Vasili Sigarev (Teatrul "Toma Caragiu" Ploiesti), fie despre italienii traind intr-un colt uitat de lume din "Boala familiei M" de Fausto Paravidino (Teatrul National Timisoara), fie ca sunt oameni pierduti in jungla urbana si cautand stangaci sa se regaseasca, precum aceia din "And Bjorg, of course", a norvegianului Thorvaldur Thorsteinsson (Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti) sau din "Lucia patineaza" a georgienei Lucia Sintjia Cernautskaia, despre care am vorbit pe larg saptamana trecuta, fie ca sunt tineri ce nu-si
Citeste tot pe Ziarul de duminică
Fanny Ardant live de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
Cînd Fanny Ardant intră în scenă, unii spectatori au tentaţia să aplaude. Cam ca la o prezentare de modă. Sau la un concert. Music-Hall e un spectacol făcut pentru Fanny Ardant, pentru că ea e Fanny Ardant.
Teoretic, textul nu e scris pentru o mare actriţă – împreună cu Noi, eroii şi Călătorie la Haga, piesa face parte dintr-o serie dedicată de Jean-Luc Lagarce vieţii artiştilor de turneu, aceşti circari ai universului contemporan, şi e la fel de încărcată de atmosfera tragic-demitizantă tipică autorului francez ca şi E doar sfîrşitul lumii (singurul text al său montat în România). E o poveste despre mizeria reală din spatele strălucirii artei, despre rutină şi decădere.

E o divă şi o ştie
Adus la Bucureşti de Institutul Francez şi Ambasada Franţei, Music-Hall a fost pus în scenă la celebrul teatru parizian al lui Peter Brook, în regia unei celebrităţi (Lambert Wilson, interpretul Merovingianului în Matrix) şi cu o actriţă
Citeste tot pe Observator Cultural
Fanny Ardant, despre iluziile actoriei de Dan Boicea sursa: Adevărul
Piesa lui Jean-Luc Lagarce a fost regizată de Lambert Wilson şi va fi prezentată în premieră pe o scenă românească, la 23, 24 şi 25 septembrie.
Piesa a fost jucată pentru prima oară la Théâtre des Bouffes du Nord din Paris, în ianuarie 2009. Pe scenă, alături de Fanny Ardant, mai urcă actorii Eric Guerin şi Francis Leplay. Regizorul piesei, Lambert Wilson, a mărturisit că a căutat mult timp un subiect care să fructifice la maximum calităţile actriţei franceze.
S-a oprit asupra textului scris de Jean-Luc Lagarce. După ce a lecturat piesa, chiar şi actriţei Fanny Ardant i s-a părut că rolul „La Fille“, din spectacolul care durează sub o oră şi jumătate, era scris special pentru ea.
„Pentru mine, acest spectacol este ca un lung poem, ca un cântec. Sunt foarte emoţionat de cei care aleg să trăiască într-un vis. Fanny Ardant este un lux periculos, dar dă dovadă de mare curaj asumându-şi rolul acestei dansatoare care conduce un
Citeste tot pe Adevărul
Sot si amant pentru Fanny Ardant de Cristina Spiridon sursa: Ziua
Fanny Ardant, celebra actrita franceza care a fost nominalizata la premiul Cesar pentru cea mai buna actrita in 1982 si 1984 datorita rolurilor din filmele "Femeia de alaturi" (unde l-a avut coleg pe Gerard Depardieu) si "Vivement dimanche!", poate fi admirata azi, maine si vineri (ora 19.30), la Teatrul Odeon, in piesa "Music-Hall", regia Lambert Wilson.
Actrita a precizat ca principalul lucru de care tine cont atunci cand joaca teatru este acela de a nu se plictisi pe scena si de a-si iubi personajul. "Nu poti sa te urci pe scena, daca te plictisesti. Cand am gasit un asa personaj extraordinar, precum cel din piesa lui Lagarce, mi-am zis ca trebuie neaparat sa-l joc. Mi-am spus ca am neaparata nevoie sa iubesc acest rol, chair daca e un personaj pe care lumea nu-l iubeste." Referitor la ce iubeste mai mult, filmul sau teatrul, Fanny Ardant a accentuat: "daca as fi insolenta, as spune ca teatrul si filmul sunt ca un sot si un amant, ii iubesti pe amandoi in acelasi timp,
Citeste tot pe Ziua
Un spectacol ca o cină rece de Dan Boicea sursa: Adevărul literar și artistic
Vedeta franceză în vârstă de 60 de ani a păstrat distanţa faţă de publicul de teatru din România. De la înălţimea scenei Odeonului, un teatru frumos, în care rochia ei fină a foşnit elegant, Fanny Ardant a jucat per ansamblu bine, dar cu o lipsă de entuziasm pe care rar a putut să şi-o ascundă.
Nu a mai avut în spate o armată de cameramani, ingineri de lumină şi profesionişti ai imaginii care s-o ajute să strălucească. Nu a mai fost aureolată de gros-planuri sau contre-jour-uri viclene. Părăsită de arsenalul tehnic, Fanny Ardant s-a transformat, pentru secunde întregi, într-o actriţă obişnuită, fără să-şi propună asta.
Textul lui Jean-Luc Lagarce este greu de dinamizat, iar regizorul Lambert Wilson a preferat să rămână un prizonier al volutelor de multe ori terne ale dramaturgului. Paradoxal, „Music-Hall“ nu are muzică, ci îşi propune să valseze prin textul său.
Dar spectacolul de o oră şi jumătate s-ar putea dispensa
Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
Fanny Ardant, văzută ca o lumină în obscuritate de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
Actriţa Fanny Ardant poate fi văzută şi astăzi la Teatrul Odeon din Bucureşti, în spectacolul "Music-Hall" de Jean-Luc Lagarce, montat de Lambert Wilson la Théâtre des Bouffes du Nord din Paris - prestigioasă instituţie condusă de Micheline Rozan şi Peter Brook.
Numele Fanny Ardant atrage publicul în orice ipostază, pentru că este talentată, fermecătoare, lipsită de aroganţă. Şi-a lăsat amprenta seducătoare în filme şi pe scenă. Este foarte selectivă, deşi teatrele pariziene şi-o doresc în producţiile lor, aşa cum şi-a dorit-o şi directoarea Micheline Rozan. Pentru că piesa "Music-Hall" a lui Lagarce - unul dintre cei mai jucaţi autori francezi contemporani - a fost pe placul celebrei actriţe, Fanny Ardant a acceptat rolul. Se identifică chiar cu personajul central - o interpretă de teatru, care se hrăneşte cu iluzia acestei arte, fără de care nu poate trăi.
RITUALUL ACTRIŢEI
Scrierile dramatice ale lui Jean-Luc Lagarce sunt foarte
Citeste tot pe Jurnalul Național
Fanny Ardant – femeia care şi-a pierdut vârsta de Cristina Modreanu sursa: Art Act magazine
Întâlnirea cu o vedetă de cinema are pe scenă o altă greutate. Cel puțin atunci când actorul/actrița nu iese din pielea de vedetă, indiferent de rolul pe care îl are de jucat. Atunci spectatorul e tentat să privească, să asculte și, indiferent de piesa jucată, să reviziteze în minte toate acele filme minunate în care a văzut-o până atunci pe vedetă, uitând de rolul jucat în fața ochilor lui.
Așa s-a întâmplat și cu ocazia turneului la București al actriței Fanny Ardant cu spectacolul "Music-Hall" de Jean Luc Lagarce în regia lui Lambert Wilson. Ardant e una dintre marile dive ale filmului francez, preferata unor mari regizori, steaua de cinema prin excelență, pe care o asociezi din start cu covorul roșu. Ea și-a asimilat acest rol atât de bine încât îl joacă și aici, deși textul lui Lagarce vorbește despre treapta cea mai de jos pe care poate coborî artistul, un fel de underground metaforic, turneul ultim, care duce în apropierea ratării
Citeste tot pe Art Act magazine
Nimic nou despre Fanny Ardant de Oana Stoica sursa: Ageda LiterNet
Fanny Ardant este o femeie frumoasă. La 60 de ani arată superb, are o voce senzuală nefabricată, este cât se poate de franţuzoaică, adică întruneşte stereotipurile din mintea noastră despre la femme française: este elegantă, chic, sexy, o adevărată doamnă.
Fanny Ardant este şi o actriţă bună. În spectacolul Music-Hall adus la Bucureşti de Institutul Francez, Fanny a demonstrat cum joacă teatru o actriţă celebră de film. Deloc rău. Dar nici excepţional.
Piesa lui Jean Luc Lagarce este portretul unei actriţe singure care se hrăneşte cu fantasmele unei glorii apuse, dacă o fi existat vreodată, un soi de Arkadina decăzută. Frici, singurătate, nesiguranţă, frustrări ascunse sub o tonă de toane de Divă. Textul se coagulează însă greu, nu are cine ştie ce profunzimi şi este împănat cu cunoscutele franţuzisme, filozofeli dulcegăroase gustate în exclusivitate de francezi. Spectacolul semnat de Lambert Wilson este auster, ca să nu zic
Citeste tot pe Ageda LiterNet
La femme Fanny Ardant de Karin Budrugeac sursa: Agenda LiterNet
Pe Fanny Ardant am văzut-o prima oară în 8 femmes a lui François Ozon, unde mi s-a părut mai femme decât colega de platou Catherine Deneuve. De atunci, a rămas pentru mine simbolul femeii fatale pentru ea însăşi: puternică, vulnerabilă şi pasională până la neştiinţă, femeia Callas (Callas Forever, Franco Zeffirelli ) şi femeia de alături (La femme d'à côté, François Truffaut).
La 60 de ani, Fanny Ardant urcă, lentă şi nonşalantă, pe scena teatrului Odeon din Bucureşti, în rolul mănuşă de femeie adorată şi abandonată. Impunătoare, un corp tânăr şi zvelt de zeiţă şi o gură mare, hipnotizantă, care îi brăzdează chipul lung. Piesa în schimb se târăşte şi agonizează în jurul ei, până la ultimele minute. Doar discursul de final al actriţei mă scoate din toropeală şi mă face să iert parţial apatia piesei şi traducerea execrabilă. Ajung, până la balconul unde stau, ochii ei sticloşi, vii, şi accentul care m-a făcut
Citeste tot pe Agenda LiterNet

regizor caut piesa

Piese de Jean-Luc Lagarce

Biografie Jean-Luc Lagarce

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Jean-Luc Lagarce

Discutii:

regizorcautpiesa.ro

noutati

wiki