Am avut cîteva seri în care m-am bucurat de teatru de cea mai bună calitate. Teatru fără ifose, curat, entuziast, pus sub aura ocrotitoare a devoţiunii faţă de profesiune. Am descoperit tineri regizori care se întorc la texte grele, importante din dramaturgii diverse, la relaţia cu cuvîntul şi, mai ales, cu actorul. Tineri care sînt preocupaţi de spiritul teatrului. Am redescoperit actori foarte buni, încă tineri, pe care îi ştiu din şcoală, pe care i-am admirat în spectacole de licenţă, şi nu numai, şi pe care, constat cu tristeţe, regizorii nu îi văd. M-am strecurat în săli studio arhipline printre oameni de toate vîrstele aşteptînd un bilet în plus, aşteptînd să li se pună un scaun, să renunţe cineva ca să poată intra ei. Sînt absolut impresionată. Tot ce povestesc aici nu se întîmplă în vreun Festival, ci, pur şi simplu, în seri obişnuite de teatru. Acela care asigură normalitatea şi, într-un fel, cheia marilor succese.
Citeste tot pe
România literară
