regizor caut piesa

Piese de Ion Luca Caragiale

adauga piesa

1 Aprilie

Mitică face o farsă tânărului său prieten Mișu care e îndrăgostit de o femeie măritată - Cleopatra - simulând că este soțul acesteia și i-a prins în flagrant.

Conu Leonida faţă cu reacţiunea

Conu` Leonida, republican din fire şi nevastă-sa, Efimiţa, sperioasă din cale afară, stau în pat şi comentează evenimentele vremii. Conu` Leonida, curajos în vorbe, le ştie pe toate şi îi explică Efimiţei dedesubturile politicii naționale și internaționale. Şi pac, vine revoluţia, republicanii noştri se bagă sub pat, dar participă de acolo la revoluţie de îi doare gura, apoi se crapă de ziuă, vine servitoarea şi aflăm că „revoluţia” era o petrecere cu beţivi!

D'ale carnavalului

Piesa aduce în atenție o serie de întâmplări comice din lumea mahalalelor, portretizează tipologii comportamentale care sunt și astăzi prezente în societatea românească: mitocani, farsori, proști, adulteri, oportuniști.

Hatmanul Baltag (opera bufa)

Incepem

Momente și schițe

Mici scenete care satirizează moravurile vremii, pline de umor și vervă.

Napasta

Într-un sat de munte, moartea lui Dumitru este pusa în seama lui Ion care este trimis la ocnă. Bănuiala că nu Ion i-a omorât soțul, ci Dragomir, o face pe Ana să accepte căsătoria cu acesta, plănuind să îl pedepsească. Într-o noapte apare Ion care în urma unei altercații se omoară, dar Ana va atribui moartea lui Dragomir, răzbunându-se în acest fel.

O noapte furtunoasa

Piesa se desfășoară în jurul clasicului triunghi amoros soț-soție-amant în Titircă – Veta – Chiriac, o femeie divorțată cu timidități juvenile în Zița, un june viitor politician deocamdată patriot înfocat – Rică Venturiano, un polițist raisonneur și rigid în Nae Ipingescu, și un băiat de casă, copil de suflet amărât și fumător – micul Spiridon. Îi cunoaștem după câteva minute, știm viețile lor, le știm principiile de viață, știm cum ar reacționa în situații noi și exact ce ar zice. Cunoaștem personajele din Noaptea furtunoasă mai bine decât proprii noștri amici. Acesta este efectul Caragiale.

O noapte la “Union”

Un colaj din opera lui Caragiale, împrospătat şi asezonat cu propriile partituri textuale şi muzicale care decupajele din scrierile maestrului. Prilej de întâlnire pentru personaje arhicunoscute: Jupân Dumitrache, Ipingescu, Veta, Ziţa Farfuridi, Tipătescu sau Lache şi Mache din Amici.

O scrisoare pierduta

Povestea de amor clandestină dintre doi cetățeni de vază ai unui mic orășel este în pericol de a fi făcută publică datorită existenței unei scrisori pierdute și găsite de un rival politic. Pentru autor, întâmplarea este pretextul de a zugrăvi moravurile politice ale vremii (surprinzător de actuale și azi!), de a crea personaje emblematice pentru dramaturgia românească.

O soacra

De cum s-a săvârşit ceremonia religioasă şi până acuma nu am putut avea un singur moment în care să spun nevestii mele trei vorbe între patru ochi. Necontenit între mine şi ea stă doamna Fifina: între cele două părţi ale căsniciei Peruzeanu stă, ca o greşală de ortografie intenţionată pentru un calambur, o trăsură de dezunire; între aceste două părţi se interpune o a treia, ascendentă vitregă, spre a face imposibilă o a patra, descendentă legitimă... în zadar nevastă-mea se roagă, în zadar eu protestez, strig, mă revolt: monstrul meu nu voieşte să se dea în lături: stă mereu în calea mea, înţepenit în excentricele sale teorii idealiste, sentimentale, sociale şi matrimoniale, aducându-mi aminte pactul ce l-am făcut şi jurământul meu de onoare. - Ion Luca Caragiale

Un pedagog de școală nouă

Mariu Chicoș Rostogan, distins pedagog absolut ține conferințe, are metode pedagogice speciale și îndrumă elevi de toate categoriile și tipologie cu superioritate de dascăl eminent.

• ordoneaza:
• alfabetic
• cea mai recent adaugata
• cea mai discutata
• cea mai votata

Biografie Ion Luca Caragiale 

editeaza

Cronici ale spectacolelor dupa texte de Ion Luca Caragiale

• O sarja la Caragiale, in stil japonez de Florica Ichim sursa: Romania Libera
  Când un tânăr regizor te invită să-i vezi spectacolul, se cade să uiţi că-i sfârşit de stagiune încărcată şi să răspunzi "prezent". Propunerea de-a vedea în nocturnă la Nottara mi s-a facut telefonic şi muzica din încăpere a acoperit vocea interlocutorului într-atât încât am înţeles că este vorba de "O noapte furtunoasă". După un întreg an Caragiale, orice titlu din creaţia acestuia îţi poate provoca frisoane, mai ales că "Noaptea..." a cunoscut nenumărate variante anul trecut, dar şi în precedenţii. Sigur, textele mari, totuşi...
  În fapt, regizorul Dan Vasile mă invitase la "Noaptea taifunoasă" şi, în Sala "George Constantin" de la Nottara, în răcoarea neaşteptată a aerului condiţionat, plină ochi cu public, am putut urmări o glumă teatrală la care, chiar dacă n-am râs cu hohote, am avut de ce zâmbi constant.
  Compania care a facut spectacolul se numeşte "Mică", are ca partener Casa de Cultură "Nicolae Bălcescu" (singura
  Citeste tot pe Romania Libera
• O amuzantă Noapte taifunoasă de Radu-Ilarion Munteanu sursa: Agenda LiterNet
  Seară agreabilă şi incitantă la Green Hours. Tânărul regizor Dan Vasile propune, sub titlul cu trimitere parodică, O noapte taifunoasă, experiment teatral întrucâtva inedit, care, dincolo de reacţia favorabilă a publicului repune în discuţie "intraductibilitatea" lui Caragiale.
  Textul Nopţii furtunoase e binişor adaptat la concepţia regizorală, oarecum comprimat (spectacolul ţine cam o oră), favorizând dinamica scenică. Astfel lectura articolului junelui studinte în drept şi publicist este nu atât eliminată, cât înlocuită de un quasimonolog, garnisit cu elemente de pantomimă, al singurului personaj "nekabukizat". Căci, e cazul s-o spunem, personajele sunt costumate şi grimate ca atare, iar maniera interpretativă este o mixtură de kabuki oarecum şarjat, commedia dell'arte dacă nu şi o vagă nuanţă de parodie a "teatrului modern" pe care-l satiriza Stanislavski acum aproape un secol. De fapt impresia pregnantă e că vezi o reprezentaţie
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un suflu de modernitate de Gabriela Riegler sursa: Obsevator Cultural
  Povestii arhicunoscute a lui Caragiale, Felix Alexa ii aduce un oarecare suflu de modernitate prin gaselnitele sale regizorale. In aceasta montare plina de verva, poate prea galagioasa in partea a doua, tipetele si, uneori, vulgaritatile umbresc placuta istorie care incepuse, dar, mai ales, crescuse frumos in prima parte.
  Scena este aproape goala, ai spune, doar un leagan strajuind in mijlocul spatiului de joc… Si totusi, o data cu aprinderea luminilor, foarte plastic gindite, ni se dezvaluie, in fundal, un perete alcatuit din geamuri albastru-fumurii, dincolo de care descoperim, in aceeasi tenta indigo, zidurile caselor vecinilor lui Jupin Dumitrache. Acestea sint „agrementate“ cu insolite „ferestre“, unde strajuiesc tartacute de-o nuanta portocaliu-oranj, intr-o complementaritate cromatica expresiva, bine definita de scenografa Diana Ruxandra Ion. De asemenea, costumele pe care le-a creat, elegante in sine, imbinind elemente de epoca cu cele ale timpurilor moderne,
  Citeste tot pe Obsevator Cultural
• Comedia fata cu realitatea de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Anul Caragiale a ajuns, iata, la sfarsit. De unde, inainte sa inceapa, ne ingrozeam prospectiv inchipuindu-ne cum ne vor asalta teatrele cu spectacole facute (iar nu nascute, imi vine sa adaug) dupa cele cinci piese ale sarbatoritului, acum, la ceasul bilantului, ne miram cu spaima cat de putine au fost, de fapt, aceste montari. Dintre ele inca si mai putine pot fi socotite onorabile; iar memorabile... In (oce)anul Caragiale, inca insuficient sondat si cartografiat, insulele scenice demne de a figura intr-un atlas antologic sunt - vai!- tare rare. Sau rare tare.
  Una dintre cauze sta, probabil, in faptul ca nu au fost prea numerosi regizorii importanti care s-au ocupat, in anul 2002, de dramaturgia autorului. Inca si mai sporadice au fost tentativele tinerilor directori de scena de a intra in dialog cu opera caragialiana: oare o socotesc ei epuizata ca resurse de teatralitate vie? Cum-necum, putine spectacole Caragiale (bune) am putut vedea in acest an dedicat lui. Doua dintre cele
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• De ce plâng actorii de Alina Vătăman sursa: Evenimentul zilei
  Furtunoasă a fost noaptea de sâmbătă în Bucureşti. Duminică, deşi norii anunţau manifestări similare, furtuna s-a petrecut numai pe scena Teatrului Naţional. Se juca din nou Caragiale, inepuizabilul, proaspătul şi dulce-amarul Caragiale cu a lui "O noapte furtunoasă".
  Perenitatea piesei care a avut premiera acum aproape opt ani, în octombrie 2002, ar fi putut limita interesul potenţialilor spectatori la elevii de liceu şi studenţii aflaţi în vârtejul examenelor, sau la pensionarii nostalgici. "Şi, totuşi, lumea vine la teatru", constata cu ochi mari şi apreciativi cineva din public, pe măsură ce locurile se ocupau, unul câte unul, până la refuz.
  Să-l joci pe Caragiale cu sala plină şi să smulgi în repetate rânduri ropote de aplauze trebuie să fii cu adevărat maestru, să reinventezi clasicul, să-l faci să pară ca prima oară. Ce au văzut spectatorii duminică seară, pe scena TNB?
  O mână de actori dedicaţi trup şi suflet unei cauze
  Citeste tot pe Evenimentul zilei
• De doua ori Caragiale de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Felul in care se alcatuieste repertoriul unui teatru este, in Romania cel putin, rezultatul unor factori foarte diferiti: configuratia trupei (numarul de femei si barbati, varsta si caracterul lor), ideile si obsesiile profesionale ori (mai cu seama) pecuniare ale regizorilor angajati sau invitati, ideile si obsesiile directorului privind aceste pretentii si, eventual, dorintele publicului, ideile si obsesiile organizatorului de spectacole privind buzunarul acestui public, ideile si obsesiile ordonatorului de credite privind necesitatile teatrului s.
  Dupa cum se vede, criteriile pur estetice intra mai rar in discutie; ba, in unele cazuri, uitandu-te la acest repertoriu, adica la lista titlurilor de piese ce urmeaza a se transforma in spectacole, iti vine sa crezi ca nu intra deloc. In situatiile fericite, factorii divergenti mai sus pomeniti se imbina (sau combina) armonios; atunci, spectacolele ce se nasc vegheate de atatea moase se numesc bune. Nu toate situatiile sunt, insa,
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• La modul manelistic de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  A spune cã pe afișul unui Teatru apare mult prea frecvent numele lui Caragiale e echivalent cu a susține cã respectiva instituție își ia parcã prea în serios misiunea. Iar când respectivul Teatru e unul care, din varii motive, își recruteazã spectatorii preponderent din rândul tinerilor, mai exact al elevilor în al cãror program de studiu figureazã marile piese caragialene, e aproape o datorie pentru el ca la o distanțã de unsprezece ani sã înfãptuiascã o nouã montare cu O noapte furtunoasã. Sigur cã de dorit ar fi ca acea montare sã conteze drept o contribuție semnificativã în caragialeologie, dar cum e limpede cã nu toate spectacolele cu piesele lui Caragiale pot sã însemne evenimente, nu mi se pare deloc deplasat ca publicului spectator sã i se ofere cel puțin o reprezentație decentã. Din pãcate, cea la care și-a poftit publicul Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea nu e nici mãcar un spectacol nereușit. E o punere între
  Citeste tot pe Revista Familia
• Seara de teatru la Washington DC - “O noapte furtunoasa” de I.L. Caragiale de Simona Botezan sursa: Clipa.com
  Sambata, 15 mai 2010, in prezenta domnului Ambasador Adrian Vierita, sala se spectacole a Bell Multicultural High School din Washington DC, a gazduit un eveniment romanesc de exceptie, celebra piesa a lui I.L. Caragiale, “O noapte furtunoasa”, fiind prezentata publicului intr-o viziune moderna, apartinand regizorului Toma Enache.
  Un numar impresionant de romani (peste 300), rezidenti in zona metropolitana a capitalei americane, au venit la intalnirea cu actorii Teatrului National din Bucuresti, Teatrului Nottara si Teatrului de Stat din Focsani. Piesa a beneficiat de o distributie de exceptie, rolurile fiind interpretate de:
  Claudiu Bleont - Rica Venturiano
  Sorin Francu - Jupan Dumitrache
  Maria Teslaru - Veta
  Ioan Haiduc – Nae Ipingescu
  Dina Pocea –Zita
  Marcelo Cobzariu – Chiriac si
  Daniel Nitoi - Spiridon
  Cele doua reprezentatii din America de Nord – Charlotte, North Carolina si Washington DC, au constituit un real succes pentru piesa ajunsa la reprezentatia cu
  Citeste tot pe Clipa.com
• O noapte furtunoasa in rromani: Jekh răt lisăme, la Teatrul Masca de Cristina Petrescu sursa: Metropotam
  Joia trecuta am participat la o premiera absoluta, atat in stagiunea de teatru a toamnei 2010, cat si ca insemnatate culturala: la Teatrul Masca din Bucuresti s-a jucat prima oara in Romania o piesa in limba rromani, cu actori profesionisti de etnie rroma. Titlul ales pentru aceasta reprezentatie a fost O noapte furtunoasa, de Caragiale, in rromani Jekh răt lisăme.
  Spectacolul de teatru a fost precedat de un concert Mahala Rai Banda, care au umplut amfiteatrul din curtea teatrului Masca, si de spectatori, si de sunete, si de voie buna, cu alaiul lor de suflatori sub "bagheta" si vioara lui Aurel Ionita. Mahala Rai Banda, daca nu stiti, e un taraf tiganesc, cu multe alamuri (trompeta, trombon, saxofon, tuba), o vioara, un acordeon, o baterie si-un gurist. Apreciati mai mult pe-afara decat pe la noi, luna asta sunt in turneu in SUA si Canada.
  Inapoi la piesa de teatru, aceasta a inceput cu o mica intarziere umpluta de freamatul emotionat al publicului, in mijlocul caruia se aflau
  Citeste tot pe Metropotam
• Umor de calitate de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Piesele lui Caragiale tentează pe mulţi regizori care vor să le actualizeze forţat, ignorând că Nenea Iancu este astăzi, în esenţă, mai actual decât oricând şi nu mai are nevoie de trimiteri spre lumea contemporană prin mutilarea replicilor sale. După spectacolul şuşă cu “O NOAPTE FURTUNOASĂ” care bântuie prin Capitală şi în ţară , am privit cu teamă invitaţia Teatrului de Revistă “Constantin Tănase” la musicalul “O PREMIERĂ FURTUNOASĂ” ce are la bază piesa lui Caragiale. Surpriza a fost însă, plăcută, musicalul dezvoltă un umor de calitate, o satiră complexă, fiind realizat de maeştrii în domeniu,iar piesa a devenit doar un pretext, speculat destoinic pentru scenariul spectacolului.
  Musicalul este un gen dificil care presupune cunoaşterea unor caracteristici fără de care nu poate funcţiona : scenariu, muzică, regie şi interpretare. Doi maeştri cu experienţă de succes în domeniu – Octavian Sava şi Marius Ţeicu -,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Jocul de-a Caragiale de Cristiana Gavrila sursa: Yorick
  Spectacolul “O noapte furtunoasă”, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, pare un joc făcut să arate cât de amuzant poate fi Caragiale şi cât de ludic trebuie să te apropii de el. Unii ar putea să-i reproşeze că are o miză prea mică şi că regizorul se opreşte la nivelul “comediei cu orice preţ”. Dar se simte că aceasta a fost intenţia şi se vede că publicul apreciază în mod sigur rezultatul.
  O montare fără perdea, un Caragiale ale cărui sugestii despre sex şi mitocănia cotidiană se aud şi se văd ca în zilele noastre, pe străzile sau televizoarele noastre. Şi din acest punct de vedere, unii îi pot reproşa că a dus spectacolul într-o zonă destul de “decoltată”. Chiar riscantă dacă ne gândim cât de puţin lipseşte să pice în vulgaritate, dar graniţa unde regizorul şi actorii ieşeni ştiu să se oprească şi să controleze jocul alunecos al comediei păstrând limitele prin care nu
  Citeste tot pe Yorick
• Vocea mitocanului naţionale - O noapte furtunoasă de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
  Caragiale e viu şi umblă. Demonstraţia o face Alexandru Dabija în spectacolul său de la Teatrul Naţional din Iaşi, O noapte furtunoasă, o incursiune pitorească în specificul naţional românesc: mitocănia. Lipsa de civilizaţie ne scoate din anonimat de secole aşa că Dabija se pune serios, dar cu umor, să facă inventarul mârlăniilor naţionale, micile detalii care ne fac bădăranii Europei.
  În spectacolul ieşean, piesa lui Caragiale rămâne cum o ştim. Nimic nu perturbă povestea de amor confuz dintre Ziţa şi Rică Venturiano, cu tot cu răscolirea calmului casnic din famelia lui Jupân Dumitrache. Ceea ce face diferenţa este modul în care personajele îşi fac autoportretul. Un gest, o interjecţie, o privire compun portretul mitocanului român, cel care plescăie, molfăie, râgîie, clefăie, trage pârţuri, se bate peste burtă, urinează unde-i vine şi în văzul tuturor, face sex aşijderea, e misogin, grosolan, indolent, golan, uneori tâmpit peste
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Un Caragiale dezinhibat de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  Spectacolul „O noapte furtunoasă“, montat de Alexandru Dabija la Iaşi, a iscat deja dihonie printre critici, unii fiind oripilaţi, alţii cu totul încântaţi. Veta şi Ziţa sunt două amazoane de mahala, care practică amorul printre schele, iar Chiriac face pipi de la balcon direct în mortarul din ogradă.
  Teatrul ieşean condus de Cristian Hadji-Culea a ieşit din amorţeală cu trei spectacole care au impresionat şi publicul bucureştean în ultima perioadă: „Aici, la porţile beznei", montat de Mihai Măniuţiu şi prezentat recent în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, „Zeul măcelului" (text Yasmina Reza, regie Cristian Hadji-Culea) şi „O noapte furtunoasă", ultimele două producţii fiind reprezentate, săptămâna trecută, la Teatrul Odeon din Bucureşti. Am apreciat turul de forţă al actorilor Călin Chirilă şi Haruna Condurache, care au jucat în două seri la rând în câte două reprezentaţii consecutive, în spectacole şi mai ales în
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• În măruntaiele unui text de Marina Constantinescu sursa: România Literară
  Despre Caragiale, ca şi despre Eminescu, nu se poate scrie, vorbi, analiza oricum. Există cutume şi există sentimentul patriotic. Sentimentul că ei fac parte din fiinţa neamului românesc şi, de aceea, sînt intangibili.
  Osificaţi, într-un fel. Ideea este, pe scurt, că despre ei nu se poate vorbi decît de bine, într-un limbaj cuviincios, laudativ, care nici nu ar necesita, la urma urmelor, o apropiere reală, concretă faţă de un text sau altul, faţă de poezie, de publicistică sau corespondenţă. Fenomenul cuprinde încă ceva. Aiuritor. Senzaţia unei majorităţi semnificative că are opera acestor clasici – monumentali, barzi şi alte etichete – la degetul mic. Că au parcurs-o, exhaustiv, desigur, că se plimbă lejer prin conţinut şi că jonglează cu nuanţele. Perioada comunistă a impus o anumită receptare. Şi numai una. Despre ei, numai de bine. Nu erau consideraţi periculoşi şi pentru că nu erau contemporani, şi pentru că accesul la operă
  Citeste tot pe România Literară
• Grădina zoologică a lui Caragiale de Dana Ionescu sursa: Yorick
  „Într-adevăr, omenirea, aşa cum ne e înfăţişată de acest autor, pare a nu merita să existe. Personajele sale sunt nişte exemplare umane în aşa măsura degradate, încât nu ne lasă nici o speranţă. (…) Niciodată stăpânite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee (, se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sunt printre cele mai josnice din literatura universală”. Observaţia îi aparţine lui Eugen Ionescu, care o aşternea pe hârtie acum o jumătate de secol, în “Note şi contranote”. Deloc întâmplător, ea figurează în caietul-program al spectacolului “O noapte furtunoasă”, montat de Alexandru Dabija la Naţionalul ieşean. Aceste câteva rânduri suprind cu o forţă de invidiat fiinţa bipedă care mişună hidos, tragic de comic, în comediile acelui Caragiale care a îndrăgit atât de tare spiritul contrariant al poporului său,
  Citeste tot pe Yorick
• “O noapte furtunoasă” – grotescul situațiilor dintr-o ... mahala de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Această piesă din patrimoniul dramaturgiei noastre o cunoaște oricine care vine la reprezentarea sa scenică, să se amuze copios, ascultând cum mai poate fi interpretată replica lui Caragiale. De astă dată, la spectacolul regizat de Alexandru Dabija care și-a dorit a fi mai presus de replică, râsul a apărut cu greu, iscat mai ales pentru unii spectatori de situațiile grotesc tratate teatral. Replicile erau distruse prin vizualizarea unei isterii erotice manifestate de toate personajele, de la Chiriac la Spiridon care ajungea să se masturbeze în WC. Toți țipau, strigau cu disperare cuvântul, ignorându-i sensurile.
  Regizorul a vizualizat grotesc situațiile dintr-o posibilă mahala, iar mijloacele la care a apelat și îndrumarea actorilor, au avut drept rezultat ilustrarea unui conflict amoros apropiat mai mult de o șatră fără bulibașă. Decorul realist, inspirat creat de Dragoș Buhagiar, oferea premizele pentru prezentarea aproape filmică a piesei prin
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Iaşii în binale de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  „În 1840, Negruzzi avea 32 de ani, Mihail Kogălniceanu, 23 de ani, şi Vasile Alecsandri, 21 de ani.“ (Citatul este preluat dintr-un pliant aniversar al Teatrului Naţional din Iaşi, la 170 de ani de la înfiinţarea instituţiei.) În primăvara anului amintit, dar şi a vieţii celor trei, au fost cu toţii numiţi directori ai proaspăt născutului teatru cu două companii, una franceză şi una română, cu 25% obligaţie de „moldovenitate“. Sigur, un teatru „naţional“ reprezintă, într-o bună măsură, obsesia identitară (să tot avem vreo şapte obsesii şi jumătate, la ora actuală, ca să parafrazez un brav soldat, tot să ne dorim 70% muzică autohtonă pe la posturile de radio… – nu că acelaşi termen, „identitate naţională“, integrat în titulatura unui minister, ca-n Franţa, ar fi mai breaz –, în definitiv, am pornit umăr la umăr şi obsesie la obsesie şi-o ţinem tot aşa), dar e de notat că, sub domnia lui Mihail Sturdza,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Un Caragiale neconvenţional de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  De la Paul Zarifopol citire, Caragiale îşi privea cu umor binevoitor personajele. „Îi urăsc, mă, îi urăsc“ e excepţia, nu regula. Şi cînd sînt odioşi, poltroni, libidinoşi, escroci – şi atunci par simpatici, lichele amuzante. E probabil că Zarifopol, bun prieten cu Caragiale, îşi formase părerea „la sursă“. E, cum s-ar zice, credibil. Şi chiar aşa a fost citit mai mereu Caragiale, aşa a fost, tradiţional, pus în scenă. Dar nu întotdeauna. A existat şi Marea trăncăneală, eseul lui Mircea Iorgulescu, în care personajele lui Caragiale numai simpatice nu ieşeau – şi nu doar din nevoia de actualizare şi de critică piezişă. A existat şi filmul lui Pintilie, în care caragialienii tradiţionalişti nu îl vedeau nicicum pe Caragiale, atît de puternic era accentul pus pe mahalaua mizerabilă, pe violenţa primitivă, pe reacţia viscerală.
  Au fost şi în teatru destule montări în răspărul tradiţiei, de-ar fi să o amintesc doar pe a
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sînt greu bătrînii de pornit, dar (și) de-i pornești... de Alice Georgescu sursa: Dilema Veche
  .....................................................................................................................................................
  Aşteptată cu palpitaţiune, O noapte furtunoasă a început la 20 de minute după... măcel, Călin Chirilă fiind Jupîn Dumitrache, iar Haruna Condurache, Ziţa. Am avut impresia că efortul de dinainte i-a costat – mai ales replicile Ziţei erau aproape ininteligibile. (Las’ că nici colegii odihniţi...) O foarte frumoasă – ce noutate! – şi... naturalistă scenografie (Dragoş Buhagiar) a mutat istoria cu ambiţul, bagabontul şi celelalte în faţa casei lui Titircă Inimă-Rea, unde se petrec o sumă de activităţi dintr-acelea care, după cunoştinţele mele, nu se petrec(eau) nici în mahalaua bucureşteană cea mai sordidă, spectacolul despre asta vorbind: despre mahalaua bucureşteană. Întocmai ca şi piesa, aş zice, şi întocmai ca şi filmul lui Lucian Pintilie pe teme caragialiene (De ce trag clopotele...);
  Citeste tot pe Dilema Veche
• „Fă, te iubesc, să mor io!“ de Ionela Liță sursa: Observator Cultural
  Dacă nu e spusă asumat în glumă, declaraţia sună ciudat, cu un picior într-o lume şi cu celălalt în alta. Care lumi nu sînt însă paralele, ci se întretaie. Unde? Cum? Prin cine? Cum arată omul care zice aşa ceva?
  Azi ar avea blugi cu talie joasă şi cu turul lăsat, lanţ gros la gît, tricou mulat, tatuaj pe biceps, mobil de fiţe la mîna a doua, cu cartelă reîncărcabilă, la care ascultă manele, şi o fată cu cercei mari atîrnată de braţ. Amîndoi mestecă gumă şi fac baloane. Se sărută cu guma în gură. Amîndoi au un fel de slujbă, dar care nu stă în calea modului lor de viaţă. Viaţa lor se petrece în mall. Cînd nu sînt acolo, locuiesc cu părinţii şi aştern covor de coji de seminţe cînd socializează pe scara blocului. La mall împart un hamburger şi o cola. Vin pe jos sau cu transportul în comun. Vor să fie după ultima modă, dar sînt totdeauna cu doi paşi (ani) în urma ei. În schimb, hainele şi accesoriile sînt „de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Nici nouă nu ne e ușor, nene Iancule! de Dan C. Mihăilescu sursa: Dilema Veche
  „Caragiale scabros“: aşa se intitula cronica Oltiţei Cîntec din Observator cultural nr. 290, 28 oct.-3 nov. 2010 la spectacolul cu O noapte furtunoasă realizat la Naţionalul ieşean de Alexandru Dabija. Cînd am citit-o, mai c-am leşinat. Minunatul Dabija de la Piatra Neamţ şi Odeon, caligraful subtil al Orfanului Zhao, omul Gîlcevilor din Chioggia, meşterul ionescian, atletul ludicului ataşant din Pyramus&Thisbe 4 You, regizorul venerat în elita scenică pentru rafinament şi sentiment, subtilitate, echilibru şi atitudine nu o dată casant-benefică, ajunge „realmente de neînţeles“ – cum scrie cronicarul.
  „Voluptate a trivialului“, „parodic nereuşit“, „defecarea, urinarea, masturbarea, copulaţia“ în prim-planul regiei. „Societatea ca o imensă toaletă.“ „Rică o curtează în chiloţi pe Ziţa, Chiriac i-o trage Vetei de se zguduie şandramaua, la propriu, după care, mîndru, urinează de la etaj.“ Spiridon în rol de voyeur
  Citeste tot pe Dilema Veche
• Caragiale scabros de Oltița Cântec sursa: Observator Cultural
  I-am admirat lui Alexandru Dabija spontaneitatea ludică din OO-le de la Piatra Neamţ şi Pyramus&Thisbe 4 You de la Odeon, puritatea simplităţii din Gaiţele lui Kiriţescu, adaptabilitatea la noile genuri din Block Bach, plăcerea de a se copilări din Aventurile lui Habarnam şi Telefonu’, omleta şi televizoru’, fascinaţia vizualităţii din Orfanul Zhao, rafinamentul din Ionesco, cinci piese scurte. Erau poziţionări creatoare diverse, absolut obligatorii pentru un regizor în formă, care surprinde prin fiecare nouă punere în scenă. La Naţionalul din „dulcele tîrg“, a lucrat în urmă cu mai multe stagiuni Adunarea femeilor (1995) şi Gîlcevile din Chioggia (1999), spectacole de linie valorică medie. Acum, în deschiderea stagiunii 2010, la aniversarea a 170 de ani de teatru în limba română la Iaşi, a montat O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale. Nu mică mi-a fost mirarea să descopăr un cu totul alt regizor, a cărui versatilitate a virat într-o
  Citeste tot pe Observator Cultural
• "O noapte furtunoasă" cu amor dezlănţuit de Maria Sarbu sursa: Jurnalul National
  Dacă I.L. Caragiale a strecurat cu dibăcie aluzii la sex şi mizerie în "O noapte furtunoasă", scriind piesa "cu perdea", regizorul Alexandru Dabija a realizat un spectacol fără perdea la Teatrul Naţional din Iaşi. In­si­nuă­ri­le marelui dramaturg sunt aici dez­vă­luite. Să nu credeţi însă că Veta apare în faţa lui Chiriac goală, nu, deşi cei doi fac amor la vedere.
  
  Aşadar, în Cub, o sală-cort ce co­res­punde foarte bine unui teatru cu do­tări la zi, publicul e martor la ceea ce se întâmplă timp de o noapte în ogra­da din Bucureşti a lui Jupân Du­mitrache Titircă Inimă-Rea. Alexandru Dabija a construit, împreună cu scenograful Dragoş Buhagiar, un spectacol amplu, descifrând spaţiile dintre rânduri în care zac de mai bine de 130 de ani gânduri neexprimate prin cuvinte ale lui Nenea Iancu. Apoi, cei doi creatori, maeştri în arta aleasă, nu fac nimic de mântuială. Ei au cercetat, au stors piesa "O noapte furtunoasă" şi au scos
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Cronică de teatru: „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija de Nicoleta Munteanu sursa: Iașul universitar
  Reprezentația pusă în scenă de actorii Naționalului ieșean nu poate fi trecută cu vederea de niciun iubitor al teatrului și de niciun cunoscător al dramaturgiei lui Caragiale. Ea este, categoric, un succes. Ca orice adaptare în cheie modernă a unui text devenit clasic prin valoare și montări succesive, dintre care unele remarcabile, probabil a născut controverse. Tind să cred că aceasta este și maniera în care regizorul Alexandru Dabija a intenționat să transpună scenic universul caragialian. Și a fost o carte câștigătoare pentru că spectacolul reușește să recupereze mult din atmosfera tipică dramaturgului, din acel ”ce” specific, fără a rămâne aproape de niciuna dintre montările anterioare, dar situându-se puternic pe o notă polemică față de inerțiile de gândire, față de clișeele imagistice induse de canonul literar. Dacă o montare după un text clasic din dramaturgia universală (mă gândesc acum la situația în care regizorul și
  Citeste tot pe Iașul universitar
• Noaptea caragialiană și furtuna din critica românească de Mircea Morariu sursa: Revista familia -pg.272
  Spectacolul cu O noapte furtunoasă, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, în fabuloasa, originala scenografie a lui Dragoș Buhagiar a avut premiera cândva în luna octombrie a anului 2010. Am tot așteptat să îl văd. Mai întâi pentru că în vreo câteva interviuri de dinainte premierei, mai puțin directorul de scenă cât mai cu seamă scenograful anunța o surpriză de proporții, mai exact spus, un spectacol deloc cuminte, deloc în conformitate cu modelul. Model care este pentru cei mai mulți dintre noi poate mai puțin spectacolul clasic de la Naționalul bucureștean, în regia lui Sică Alexandrescu, cât mai curând filmul lui Jean Georgescu din 1943, cu Alexandru Giugaru, Maria Maximilian, Florica Demion, George Demetru și Radu Beligan, film adesea redifuzat de feluritele canale tv românești. De altfel, modelul a fost de mai multe ori pus între paranteze. Cândva, prin 1984, la TVR, regizoarea Sorana Coroamă-Stanca ne
  Citeste tot pe Revista familia -pg.272
• O noapte furtunos de comică, la Studio de Mircea Sorin Rusu sursa: Agenda LiterNet
  Am fost întotdeauna şi mă declar în continuare un fan împătimit al lui Caragiale. Ori de câte ori aş vedea sau aş citi sau aş asculta piesele lui, tot mă prăpădesc de râs la replicile pe care oricum le ştiu pe de rost - mă şi văd recitându-le împreună cu actorii, ca în filmele americane în care personajele spun replicile împreună cu actorul preferat, dintr-un film de la televizor - şi apoi tot eu prăpădindu-mă de râs. Tocmai de aceea mor de necaz când aceste piese sunt masacrate de dragul inovaţiei fără acoperire (vreau să fiu foarte clar, este vorba de experimentele nereuşite...). În ultimul timp din păcate, numai de din astea am avut parte, îmi şi pierdusem speranţa că aş putea să văd un Caragiale care să mă facă să râd sănătos, cu poftă, cu toată gura şi din tot sufletul,aşa cum am făcut-o întotdeauna.
  Şi uite că atunci când mă aşteptam mai puţin, s-a ivit un astfel de spectacol. El se joacă la Teatrul Studio,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Mahalaua guevaristă de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Au trecut trei ani de la înfiinţarea Teatrului „Jean Bart“ din Tulcea. În fapt, instituţia teatrală oficială a oraşului a luat startul cu cîţiva ani buni mai înainte, inclusă iniţial într-un centru cultural condus de Ştefan Coman şi trecută prin varii aventuri ale începutului, care au generat vreo trei companii teatrale mai mult sau mai puţin concurente, pe un spaţiu de definire relativ îngust, despre care am scris la vremea cuvenită. Din februarie 2008, cînd compania a obţinut un amplasament adecvat şi a căpătat actualul nume, primul director i-a fost regizorul Ion Dore. Opţiunea Consiliului Judeţean Tulcea, de la începutul acestei stagiuni, pentru noul manager, regizorul Alexandru Boureanu, a adus indiscutabil necesarul suflu de tinereţe pentru racordarea Teatrului „Jean Bart“ (el însuşi devenit axă a unui nou centru cultural purtînd deopotrivă numele autorului Europolisului) la circuitul autohton. Ar fi de adăugat că instituţia a
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Spiritul lui Che Guevara de Daria Dimiu sursa: Teatrul azi, Numarul nr. 7-8-9/2011
  “Spiritul lui Che Guevara...?” de Daria Dimiu (“O noapte furtunoasă” după I.L. Caragiale – Centrul Cultural „Jean Bart“, Tulcea)
  
  
  Anul acesta, Ziua Mondială a Teatrului a ajuns... semicentenară! Iniţiată în 1961 întru celebrarea Thaliei, redactarea unui eseu este anual încredinţată unei personalităţi de marcă în domeniu, iar textul răsună, în data de 27 martie, pe toate scenele lumii. Pentru 2011, aleasă a fost actriţa ugandeză Jessica A. Kaahwa (bursieră Fulbright, dramaturg, profesor universitar în ţara natală, a obţinut titlul de doctor în istoria şi teoria teatrului la Universitatea din Maryland – S.U.A. şi respectată internaţional datorită acţiunilor umanitare în care se implică).
  
  La Tulcea, mesajul ei, intitulat „Pentru un teatru în slujba omului“ a fost citit înaintea premierei oficiale cu O noapte furtunoasă (spectacolul realizat în cadrul programului ArTL PERFORMING, proiectul „Dramaturgie Naţională“).
  Citeste tot pe Teatrul azi, Numarul nr. 7-8-9/2011
• Teatrul … de șușă - “O noapte furtunoasă” de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  RUŞINOASA PRESTAŢIE A UNOR ACTORI CUNOSCUŢI
  Luni 7 decembrie, am vizionat la PALATUL NAŢIONAL AL COPIILOR ( !!! ) spectacolul “O noapte furtunoasă” de I.L.Caragiale. O sală de peste 600 de locuri era plină, nu de copii, cum s-ar putea crede – slavă Domnului, având în vedere vulgaritatea reprezentaţiei şi călcarea în picioare a piesei lui Caragiale -, ci de spectatori maturi, iubitori de teatru, plătitori a 60 de roni, adică 600 de lei vechi pentru un bilet. Veniseră să-i vadă pe Maia Morgenstern actriţa Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” ( Veta), Doru Ana, profesor UNATC şi actor la Teatrul “Bulandra” (Jupân Dumitrache), Mircea Rusu, profesor UNATC şi actor la Teatrul Naţional “I.L.Caragiale” (Nae Ipingescu), Ioana Calotă, actriţă a Teatrului “Nottara” (Spiridon), Raluca Petra, actriţă a Teatrului Naţional “I.L.Caragiale” (Ziţa), Gyuri Pascu din grupul Divertis (Rică Venturiano) şi Tudor Aaron Istodor, tânăr actor
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• „O noapte furtunoasă”, cu seninătate de Dana Ionescu sursa: Yorick
  „Nici nu mai ştiu exact la a câta montare după O noapte furtunoasă am ajuns. Dar intenţionez să fac ceva complet diferit, ca distribuţie şi ca viziune. Primul spectacol după O noapte furtunoasă l-am realizat în 1975, la Naţionalul craiovean, apoi au urmat altele. Cred că cea de acum e a cincea. În cel la care lucrez acum, povestea are loc în zilele noastre, pline de Jupâni Dumitrache, Vete, Chiriaci, Spiridoni etc., ca să nu mai zic de Ipingeşti.
  Atitudinea lor unii faţă de ceilalţi, ca şi comportamentul lor social nu sunt cu nimic diferite de cele din vremea lui Caragiale, care a scris o piesă contemporană cu el însuşi. Varianta aceasta nu este deloc contrazicătoare faţă de text. Jupân Dumitrache este un proaspăt îmbogăţit, care a cumpărat – cum se întâmplă peste tot în ţară – o veche casă boierească. Acum ea este în „meremet”, cum zice dramaturgul, adică în reparaţii, şi se întâmplă ce vedem în oraşele ţării (la
  Citeste tot pe Yorick
• Caragiale şi noua mahala de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  Spectacolul „O noapte furtunoasă“, pus în scenă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu, este o imagine vie a lumii lui I.L. Caragiale.
  În contextul Anului Caragiale - în 2012 se împlinesc 100 de ani de la moartea dramaturgului şi 160 de ani de la naştere - multe dintre teatrele din România au produs sau au în pregătire spectacole după piesele lui. În această serie de montări dedicate lui Caragiale se numără şi spectacolul „O noapte furtunoasă", de la Sala Mare a Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, în regia lui Mircea Cornişteanu, care se află la cea de-a cincea versiune scenică după acest text.
  „Intenţionez să fac ceva complet diferit, ca distribuţie şi ca viziune. Primul spectacol după «O noapte furtunoasă» l-am realizat în 1975, la Naţionalul craiovean, apoi au urmat altele. În cel la care lucrez acum, povestea are loc în zilele noastre, pline de Jupâni Dumitrache, Vete,
  Citeste tot pe Adevărul
• Caragiale contemporanul nostru de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  “Anul Caragiale” bate la ușă și unele teatre au început să se pregătească serios pentru acest eveniment. Cum se împlinesc o sută de ani de la dispariția marelui și unicului nostru dramaturg și o sută șaizeci de ani de la nașterea sa, teatrele, în special cele “naționale”, ambiționează a înscrie în repertoriu o integrală Caragiale cu cele cinci piese ale sale.
  Acest proiect preocupă Teatrul Național “I.L.Caragiale” din Capitală, dar și Naționalul “Marin Sorescu” din Craiova care are de acum în repertoriu “Năpasta”, și de curând “O noapte furtunoasă”. Desigur, și dramatizări după proza lui Caragiale ar fi indicate pentru o astfel de manifestare culturală, dar asta ar presupune mai mult efort din partea regizorilor și chiar a secretariatulul literar, dacă acesta mai funcționează în formula de implicare în repertoriul teatrelor unde lucrează acum numai ca … “piar”.
  Preocuparea pentru “Anul Caragiale” este
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Lectură scenică superficială de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Din păcate, acest spectacol urma calea unei lecturi scenice simpliste, chiar învechite ca aplicație teatrală. Jocul actorilor era împins la marginea scenei Sălii Studio, cu fața către public, și replica era recitată exterior de actori , iar personajele nu intrau astfel, în relație. Perceperea comicului situațiilor era aproape inexistentă. Râsul spectatorilor intervenea destul de rar, mai ales în momentele de pretinsă originalitate, vulgar tratate scenic.
  Doina Migleczi și-a asumat rolul de regizor, ca și pe cel de scenograf. Decorul aglomera haotic pe scenă și chiar într-o parte pătrundeau spre sală, niște așa zise schele cu o funcționalitate inexpresivă, ce îngreunau și mișcarea scenică a actorilor. În prim-plan, printre schele, domina scena un WC cu o inimioară decupată pe ușă. Spectacolul a fost conceput în 2002, dar și înainte, ca și după acest an, ideea cu un WC în decorul piesei, a fost mereu aplicată, de diferiți regizori pentru
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Somnul natiunii de Oana Cristea Grigorescu sursa: Observator Cultural
  Nu numai in literatura, ci si in teatru calamburul e la mare pret. La fel, si intertextualismul. Nu e de mirare ca regizorului nu-i mai ajunge textul dramatic si umbla la scenarii proprii, iar in cazul de fata o face chiar inspirat. Mona Chirila e unul dintre regizorii caruia de mult nu-i mai ajunge plapuma dramaturgica, fie ea si aceea caragialesca. Asadar Conu’ Leonida fata cu reactiunea cu scene din Ubu rege e un bun prilej pentru jocuri de cuvinte (Ubucuresti) si jocuri de scena, aduse din condeiul sau regizoral la Teatrul National Cluj.
  Imaginati-va o natiune somnolenta, ca doar o alta n-ar fi avut nevoie de indemnul patriotic cu iz moralizator „Natiune, fii desteapta!“. O natie ai carei eterni reprezentanti de mijloc sint Conu’ Leonida si consoarta sa Efimita. În timp ce dorm cu neostoita pofta si traiesc somnambulic in antracte, istoria se insinueaza in vietile lor, intii discret, la limita visului, apoi tot mai prezent, un cosmar care sfirseste prin a le cuceri
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Conu Leonida faţă cu… Apocalipsa de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Fie că şi-a propus sau nu, spectacolul Dianei Dragoş „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” de la Teatrul Naţional din Craiova este o exemplificare scenică justă a afirmaţiei lui Ibrăileanu, pe care, de altfel, îl citează în Caietul program: „Conu Leonida e atât de lipsit cu totul de realism, fiindcă e rupt total şi iremediabil de realitate.”
  Câştigătoare a unui proiect-concurs iniţiat de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, Diana Dragoş, absolventă anul trecut a unui masterat în regia de teatru, la Cluj, propune o viziune deloc previzibilă şi bine argumentată asupra piesei lui Caragiale. O scenografie (semnată de Adriana Dinulescu) extrem de inspirată, – unul din acele cazuri fericite şi tot mai rare, în care decorul funcţionează cu adevărat ca parte a ideii regizorale – de o parte, o cameră de păpuşi izolată şi de cealaltă parte, „mulţimea dezlănţuită”. Două spaţii care se întretaie şi se întrepătrund în
  Citeste tot pe Yorick
• Fandacsy Syndrome de Cornelia Maria Savu sursa: Revista Cultura
  Un nou val Caragiale bate, in ultima vreme, la malul teatrului românesc. Si (re) pune in discutie actualitatea dramaturgului care va fi sarbatorit (sa speram ca nu de circumstanta, nu lânced taraganat sau in limbajul de plastic bombat al festivismului autohton) in 2012. Intr-un an cultural ce s-ar putea sa-i poarte numele.
  Reactiune cu final deschis
  In montarea lui Laurian Oniga, „Conul Leonida fata cu reactiunea“ recâstiga datele esentiale ale motorului dramatic si anume acelea ale conflictului dintre vocatie si aspiratie. Smuls dintre ai sai, din Ploiestiul unde s-ar refugia daca l-ar ajunge bratul lung al reactiunii, si esuat in mahalaua bucuresteana, Leonida se iluzioneaza a avea vocatie de democrat. Cu gândul la traditia ( ?) bastinii, in fond un accidental tropait republican, ambetat de stirile contradictorii si de retorica presei, ale carei subtilitati ( ?) nu le prea desluseste, vrea si el ce vrea tot românul – s-o duca bine cu „legea de muraturi“.
  Citeste tot pe Revista Cultura
• CADERE LA NATIONALUL BUCURESTEAN. Alegatorul si dalmatianul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Scrisoarea pierduta regizata de Grigore Gonta este aidoma dalmatianului care traverseaza scena din cind in cind: cu multe pete negre. Spectacolul nu are, din pacate, frumusetea si distinctia rasei cu pricina. Are, in schimb, multe momente moarte, un divertisment facil bazat de cele mai multe ori pe „cioace“ si interpretari de suprafata, destul de sterse. Se vrea modern, insa nu reuseste decit sa fie plat si siropos, lasind multe lucruri nerezolvate. Nu este valorizat aproape deloc echivocul atit de suculent la Caragiale, muchia de cutit pe care evolueaza personajele, jonglind cu un paradox extrem de subtil si ofertant. Cred ca principala problema a spectacolului isi are originea intr-o lectura eronata a textului si in special a relatiilor dintre personaje, reduse la citeva locuri comune. Edulcorarea amorului pasional dintre Tipatescu si Zoe, apropierea lui de zona romantata gen Misterele Parisului, in defavoarea unui erotism visceral, impulsiv si tensionat, mi s-a parut total
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Urma (dalmatianului) scapa turma de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Mult asteptata, mult trimbitata premiera a Scrisorii pierdute de la Teatrul National din Bucuresti, ultima dintre montarile unui An Caragiale care se pare ca va dura un cincinal, a avut in sfirsit loc.
  Ce am vazut? Sa incepem cu teoria:
  Actorii sint tineri fiindca au virsta personajelor din piesa si pe cea a primei distributii.
  In trecerea mea prin Facultatea de Litere, am intilnit, printre alte fapte de istorie a limbii romane literare, o foarte interesanta si usor de demonstrat teorie, conform careia Scrisoarea pierduta (dar nu numai ea) e structurata pe mai multe paliere sociale, de virsta si educatie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinte de inventar lexical, abateri de la norma localizabile spatio-temporal (binecuvintatul hipercorect nifilistule) si, mai ales, prin utilizarea acelorasi cuvinte in stadii succesive de asimilare. Spre pilda, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipatescu – chestiune, iar liber-schimbistul Catavencu – chestie. Astfel,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• "O scrisoare pierduta" de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  In decorul de sfarsit de lume de la Casandra, studioul studentilor, acestia continua sa-si surprinda spectatorii, care nu sunt putini, in zilele cand viscolul nu-i impiedica sa ajunga acolo. Acum cativa ani eram inclinat sa spun despre acest teatru tineresc in decorul decrepit al unui trecut previzibil ca e nici mai mult, nici mai putin decat "Nationalul meu". Pe urma mi-am luat seama (nu mi-am facut-o), dar dupa "Scrisoarea pierduta" si dupa "Comedia erorilor" de zilele trecute parca as reveni la vechea formula.
  O scrisoare gasita de noua generatie de actori
  "O scrisoare pierduta" de Caragiale este pusa in scena de Doru Ana, cu studentii sai, carora li se alatura un masterand al lui Gelu Colceag. Spectacolul este construit ca sa fie un alt Caragiale, dincolo de ticurile si stereotipiile impuse de o indelunga viziune asupra dramaturgului si piesei sale. Cum traim in epoca modernizarii, aceasta are loc, fatalmente. Dupa Tocilescu, si Doru Ana ii inzestreaza pe eroii lui Caragiale cu
  Citeste tot pe România Liberă
• Sărmanul Caragiale! de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Doi suedezi de origine romana s-au gandit sa intreprinda un experiment teatral cu piesa "O scrisoare pierduta" caruia ii aplica o metoda de lucru pompos numita "psihodesign". Rezultatul: un spectacol ce nu provoaca rasul publicului, satira piesei fiind anulata, ci doar tristete pentru modul in care a fost maltratat sarmanul Caragiale.
  Pentru "O scrisoare pierduta" opteaza astazi numeroase teatre, regizorii vrand sa-i fructifice satira politica ramasa mereu actuala. Totodata, piesa garanteaza atragerea publicului, in primul rand a tinerilor care au obligatia sa o studieze la orele de literatura romana, de la liceu. E drept ca le-ar folosi mult mai mult lecturarea piesei, decat vizionarea unor spectacole, precum cel de la Teatru "Al. Davila" din Pitesti.
  Pe o scena drapata in negru, cu patru cuburi gri drept elemente de mobilier, cu personajele prost luminate, se deruleaza timp de o ora si jumatate experimentul de "psihodesign" avand drept "cobai" piesa lui Caragiale.
  Citeste tot pe România Liberă
• O scrisoare pierdută, varianta scurtă de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Zoltan Schapira a redus drastic textul Scrisorii pierdute de I.L. Caragiale şi a pus în scenă la Teatrul Al. Davila din Piteşti o variantă de sinteză, scurtă şi operativă, adecvată şi insolentă a celebrei comedii în care nu mai contează comicul de limbaj („ai puţintică răbdare“, sau „Zoe, fii bărbată“) ci politica şi sexul, ceea ce înseamnă că regizorul nostru din Suedia nu a trădat mesajul lui Caragiale, pentru că exact despre asta este vorba în ilustra piesă. Pare că numai aceste două lucruri pe lume sunt neschimbătoare. În acest sens, imaginea scenică este pe cât de simplă, pe atât de semnificativă: un ceas imens proiectat în fundal care nu arată ora, ci anul. Vorba proverbului: „nu aduce anul ce aduce ceasul“ . Acest ceas fixează, nu ora, ci axul întregului spectacol. Cele mai reuşite scene nu sunt cele vorbite, ci ieşirile din ceas ale actorilor, din acel fundal aburit care marchează pentru eternitate politica şi sexul
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• O scrisoare pierdută în spaţiu... şi timp... şi acţiune... pierdută de tot de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  E vremea scrisorilor rătăcite. Nu... e-mail-urile, sms-urile şi chat-urile nu au dispărut. În schimb, scrisorile se cam pierd. În Bucureşti şi în provincie, cu mai mult sau mai puţin fast, Zoe rătăceşte la fel de senină scrisoarea lui Tipătescu, Caţavencu îşi doreşte cu aceeaşi patimă deputăţia, Trahanache pretinde aceeaşi „puţintică răbdare”. Să nu mai punem la socoteală şi examenul de bacalaureat, la care, cu puţin noroc, dacă n-au analizat catindaţii pe post de text dramatic vreun roman al lui Camil Petrescu şi cum Iona sau Matca sunau oricum dubios, nu le-a mai rămas decât să scrie tot despre Scrisoarea lui Caragiale. Mare inspiraţie au avut absolvenţii de liceu, leneşi din fire, care au preferat să îşi sacrifice o seară la teatru, în loc să citească în cine-ştie-câte zile piesa însăşi.
  Mă întreb dacă au trecut BAC-ul şi spectatorii de ocazie ai Teatrului „Al. Davila” din Piteşti. Rezolvarea ultimului subiect de
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• Un spectacol mediocru de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Lectura regizorala superficiala pentru o actualizare fortata, falsa a piesei lui Caragiale, "O scrisoare pierduta", are drept rezultat un spectacol mediocru, la care spectatorii se amuza, doar la gag-urile vulgare ce impanzesc reprezentatia.
  Actorul Doru Ana, dupa doi ani de cand a experimentat la Studioul "Casandra" (UNATC) cu absolventii clasei sale, viziunea regizorala ce avea drept argument teza sa de doctorat - distinctie obligatorie pentru un cadru didactic -, o aplica acum, la stimatul Teatru "Bulandra". Aici, regizorul
  si-a transpus efect cu efect exercitiul de la "Casandra", rezultatul fiind acelasi, un spectacol mediocru, confuz. Piesa lui Caragiale este ca o "opera celebra", arhicunoscuta spectatorilor de la care acestia asteapta nerabdatori replicile savuroase ce pot fi comparabile cu o arie pe care vor sa o aplaude. Replicile in sine sunt vesnic actuale in lumea politichiei mioritice, satira lui Caragiale se adreseaza percutant oricarei epoci. Piesa nu mai are nevoie
  Citeste tot pe România Liberă
• "O scrisoare pierduta", acum, si la Bulandra de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  Dupa ce montase cu studentii sai de la UNATC acelasi spectacol, bucurindu-se de un mare succes, Doru Ana a fost invitat de conducerea Teatrului Bulandra sa refaca "Scrisoarea pierduta", de data aceasta cu actori profesionisti.
  Plasata intr-o Romanie intrata in UE, actiunea montarii se concentreaza asupra demagogiei politice, a coruptiei si a traficului de influenta. Stefan Tipatescu este un prefect imbracat in haine Armani, care de la inaltimea biroului sau cu termopane, drapele tricolore si albastre cu stelute, face toate jocurile politice. Ghita Pristanda este un politai de moda noua, imbracat in uniforma antitero. Masca de pe fata il cam incurca atunci cind vrea sa-si infulece sandvisul de la Mc Donald's, dar altfel se dovedeste a fi pumnul eficient al puterii.
  Surprinde ca un paparazzo dusmanii politici ai "stapinului" sau inregistrindu-i cu un reportofon sau facindu-le fotografii compromitatoare. Pe usile prefecturii dotate cu celula fotoelectrica se preumbla rind pe rind
  Citeste tot pe Cotidianul
• De actualitate de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Dupa cum stie oricine a mers de cateva ori, macar, la teatru, a pune in scena, astazi, un clasic - prin asta intelegandu-se un autor mai batran de 30 de ani... - inseamna, pentru un regizor care se respecta, a proceda la "actualizarea" aceluia.
  Publicului i se demonstreaza cat de valabile sunt si astazi operele de ieri - pentru ca, vezi bine, daca nu are in fata ochilor, pe scena, personaje in blugi si cu telefoane mobile, publicul nu e in stare sa observe singur ca vorbele de-acum o suta de ani se potrivesc (ori nu) realitatilor din jur...
  Desigur, ca in toate situatiile din viata - dar mai ales din arta -, acelasi procedeu poate avea rezultate diferite, in functie de o serie intreaga de factori; unii, cuantificabili, altii, nu.
  Dintre primii, cel mai important este "disponibilitatea" interioara a textului: exista piese cu structura deschisa (cum sunt cam toate piesele lui Shakespeare), care se preteaza lesne la felurite manipulari, si exista piese asa-zicand compacte (cele ale
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Nu am ieşit din dilemă. Se revizuieşte dar nu se schimbă nimic de Răzvan Niță sursa: Port.ro
  Teatrul Bulandra. Ziua Referendumului pentru votul uninominal şi pentru alegeri europarlamentare . Premieră. Caragiale. "O scrisoare pierdută". Debut regizoral - actorul Doru Ana. Teatrul este oglinda vremurilor, nu? Parcă aşa spunea un autor celebru. Dar teatrul este mai ales oglinda năravurilor pentru că ele se schimbă cel mai greu. România "Scrisorii pierdute" este în linii mari România de azi. Corupţie, adulter, şantaj politic, mase turmentate ce se lasă manipulate "pe la o ţuică", demagogie, sfertodoctism, hahalere animate de setea de putere, dorul de Europa dar şi patriotism cocoşesc, un viitor naţional ce se aduce mereu în discuţie şi se tranşează la birt sau în gazetele dornice de scandal.
  Povestea tânărului prefect al unui judeţ cu multe ambiţii, implicat într-o affaire cu soţia unui venerabil ins din localitate, membru în toate organizaţiile înfluente, ar face şi azi rating. E un story care prinde. Comic de situaţie, limbaj, nume,
  Citeste tot pe Port.ro
• O scrisoare pierdută de Mirela Năstăsache sursa: Time Out
  O montare după un text de Caragiale este supusă inevitabil comparaţiilor. Cu spectacole mai vechi, cu propria lectură, cu interpretările date de criticii literari. O montare după un text de Caragiale se căzneşte inevitabil să scape de căi deja bătute, să sublinieze actualitatea textului (sau, mai bine spus, perenitatea lui), să găsească nuanţe noi în replică.
  "O scrisoare pierdută" de la Bulandra nu se dezice de aceste tendinţe. Fără să-şi propună cu orice chip inovaţia, regizorul Doru Ana pune accentul pe micimea clasei politice, pe situaţia care scapă de sub control alegătorului, pe imposibilitatea de a alege într-o lume a prefăcătoriei. Într-un decor rupt din realitate, semnat Nina Brumuşilă, o clădire veche cu ferestre de termopan şi uşă automată cu senzori - personajele lucrează la birouri metalice dotate cu laptop-uri, vorbesc la mobil şi poartă haine de firmă. În aceste condiţii drumurile la telegraf ale prefectului şi scrisoarea,
  Citeste tot pe Time Out
• Update Caragiale de Alina Boboc sursa: Revista Drama
  De mult timp, un text caragialian nu s-a mai bucurat de o interpretare atât de bună, cum s-a întâmplat în spectacolul O scrisoare pierdută, recentă premieră a Teatrului Bulandra. Într-o partitură arhicunoscută, regizorul Doru Ana caută, împreună cu echipa sa, noi înţelesuri, cu păstrarea literei textului. Paraverbalul şi nonverbalul conferă noi conotaţii mesajului, iar deplasarea unor accente la nivelul unor personaje conduce la o formulă originală. Actualizarea spectacolului se face la toate nivelurile: text, decor, costume. Replica ajunge uneori la o stilizare demnă de invidie (felicitări actorilor), decorul este din prezentul evident (prefectul locuieşte într-o casă de patrimoniu cu uşi glisante de termopan), iar costumele sunt inspirate de vestimentaţia străzii de azi, exprimând nivelul financiar al fiecărui personaj. Încă de la început, prefectul are un aer derutat, de ins aflat la prima generaţie înstărită, iar costumul îl cam încurcă.
  Citeste tot pe Revista Drama
• Caragiale cu laptop de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Intrată discret în repertoriul Teatrului Bulandra, fără mari campanii de presă, O scrisoare pierdută este a doua versiune pe scena acestui teatru după spectacolul de antologie al lui Liviu Ciulei din anii ’70, cu Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Mariana Mihuţ şi ceilalţi cam de aceeaşi talie. Este, însă, nedrept să judecăm lucrurile prin analogie, pentru că ar însemna să comparăm intenţii aristice cu totul diferite. Punctul de pornire a fost, de data aceasta, spectacolul de la Studioul Casandra realizat de profesorul Doru Ana cu studenţii săi. Versiunea profesionistă de la Bulandra, văzută din perspectiva aceluiaşi Doru Ana, păstrează un aer studenţesc, ceea ce înseamnă prospeţime şi spontaneitate, dar şi superficialitate în elaborarea câtorva personaje-cheie ale comediei. Doru Ana aduce textul în cea mai vizibilă actualitate cu putinţă. Voturile se numără pe laptop şi o bună parte din replici se rostesc la telefonul mobil.
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Strict autentic de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminică
  Caragiale a fost - nu o contesta nimeni, cel putin nu in mod deschis - un dramaturg foarte bun ("mare", conform cliseului), care insa nu a scris decat trei comedii si jumatate (Conu' Leonida... fiind o piesa de scurt-metraj) si o drama greu de reprezentat. Din acest motiv si din cauza faptului ca aproape orice director de scena cu pretentii sau orice actor cu veleitati regizorale "simte" ca trebuie sa monteze, la un moment dat, un spectacol Caragiale, ni s-au servit, sub palaria dramaturgului, cele mai ciudate "lecturi".
  Unele, curat prostii; altele, insa...
  ...chiar daca au avut, pe loc, aerul unor extravagante inutile, daca nu cumva al unor trasnai in toata regula, s-au dovedit, in timp, capabile nu doar sa reziste in amintirea privitorului (proba de foc, pentru orice act scenic), ci si sa deschida, macar partial, macar in intentie, perspective noi asupra autorului si a operei sale. Desigur, in acest punct opiniile comentatorilor pot lua directii divergente, caci nu toata lumea
  Citeste tot pe Ziarul de duminică
• Cand femeile fac politica lui Caragiale de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Tompa Gabor a gasit o solutie - o gaselnita, mai bine zis - ca sa puna in scena o "Scrisoare pierduta"cum inca nu s-a facut in lunga istorie spectacologica a piesei lui Caragiale: "Scrisoarea..." directorului de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj e jucata, cu exceptia lui Zoe, integral de femei in costume barbatesti. Iar Zoe, cum era de banuit, e jucata de un actor (un actor de referinta al scenei clujene, Bacs Miklos), si el in deghizament masculin.
  In viziunea lui Tompa, spatiul de joc pentru ceea ce se dovedeste mai degraba o farsa-cabaret politic decat comedia clasica din montarile de referinta e o toaleta excesiv spatioasa, dotata cu pisoare la vedere (cu utilitate practica "incercata" de eroii caragialieni). In care se perinda Pristanda cu spionajele lui amatoresti (momentul de "demascare" a "bampirului" se joaca, pe muteste, pe fondul povestirii politistului), gracilul Tipatescu si elegantul Catavencu (interpretat, ca de obicei excelent, de Kezdi Imola), micul curajos
  Citeste tot pe Ziua
• Blondele Tipatescu si Catavencu de Cristina Modreanu sursa: Gândul
  Intr-o tara in care se comenteaza ca insusi presedintele se lasa manipulat de o blonda, de ce nu ar fi distribuite femei in rolurile barbatilor politici din Scrisoarea pierduta a lui Caragiale?
  Intr-o lume in care sexele sunt intersanjabile in aproape toate situatiile imaginabile, binecunoscuta piesa a lui Caragiale ramane la fel de actuala prin aceasta schimbare, ba mai mult, spectacolul se imbogateste cu neasteptate surse de umor. Montarea lui Tompa Gàbor de la Teatrul Maghiar din Cluj nu coboara, din fericire, la nivelul anecdotei, alegerea lui de a alcatui o distributie feminina a tintit catre performanta eliberarii de orice determinare legata de sex a personajelor caragialiene, ceea ce unele dintre interprete chiar reusesc. Nici faptul ca Zoe e "barbata", asa cum o sfatuieste o replica, dar la propriu, nu strica echilibrul montarii. Blondele Tipatescu (Skovrán Tunde, la debut) si Catavencu (Kézdi Imola) nu renunta la atributele feminitatii, ci le folosesc abil pentru a
  Citeste tot pe Gândul
• O scrisoare către lumea de azi de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Fişa postului îi impune criticului să nu aibă faţă de un spectacol pe care urmează să-l vadă şi despre care doreşte apoi să se pronunţe nici un fel de prejudecăţi. Realizările autentice, cele care stârnesc interesul fiindcă în ele se concentrează talent şi gândire artistică necontrafăcute, se cuvin întâmpinate cu o nedisimulată stare de bucurie, indiferent de forma lor de prezentare. Abia pe urmă, în faţa colii de hârtie, criticul are datoria să producă argumente, să-şi explice sieşi şi celor ce îl citesc raţiunile ce au determinat respectiva stare de bucurie. Desigur, cronica nu se confundă cu analiza de spectacol, dar ea nu exclude nicidecum o judecată estetică mai cuprinzătoare şi mai profundă. Într-o carte intitulată Caragiale? (Editura Dacia, Cluj, 2002), Maria Vodă- Căpuşan dă exemplul lui Camil Petrescu care, atunci când scria cronică dramatică (ori chiar sportivă), nu se mărginea la ceea ce acoperă îndeobşte această
  Citeste tot pe Revista Familia
• Aria scrisorii pierdute de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Teatrul National din Bucuresti si-a deschis stagiunea cu un spectacol mult asteptat: O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru Tocilescu. Mult asteptat datorită declaratiilor regizorului, destul de tentante, cum că este vorba de o puternică actualizare a textului, pe de o parte, iar pe de altă parte, datorită numelor din distributie: de exemplu, Zoe este interpretată de Magda Catone iar Tipătescu, de George Ivascu ă mergîndu-se pe un constrast de înăltimi intentionat ales ă Nae Catavencu este Stefan Iordache, Dandanache ă Florin Zamfirescu, Ghită Pristanda ă Răzvan Vasilescu, Tipătescu ă Ion Lucian, Farfuridi ă Mircea Albulescu, Brînzovenescu ă Dan Puric. De cînd Tocilescu si-a anuntat echipa, am asistat, pînă la premiera propriu-zisă, si la un spectacol al culiselor, al comentariilor: că piesa se joacă într-o vilisoară - a lui Tipătescu ă dotată si cu un teren de tenis, că personajele poartă costume, nu din secolul trecut,
  Citeste tot pe România literară
• Un e-mail pierdut. La teatru, cu ungurul Caţavencu de Alex Negru sursa: Evenimentul zilei
  Un regizor român din Arad a adaptat vremurilor moderne piesa „O scrisoare pierdută”, de Ion Luca Caragiale, şi a montat-o, cu ajutorul unor actori maghiari, în oraşul Békéscsaba din Ungaria.
  Spectacolul „O scrisoare pierdută“, de Ion Luca Ca ragiale, a trecut graniţa în Ungaria, unde a fost pus în scenă la Teatrul „Jókai“ din Békéscsaba. Regizorul român Laurian Oniga îl aduce pe Caragiale în prezent, în era calculatoarelor şi a messengerului.
  Astfel, „scrisoarea pierdută“ devine un e-mail interceptat de hackeri, ziarele se citesc pe laptop, iar dialogul cu Cetăţeanul Turmentat se desfăşoară prin intermediul videochatului.
  Oniga: „Actorii au fost foarte interesaţi de text”
  Scenograf englez
  Realizat de un scenograf britanic, Howard Lloyd, decorul rămâne neschimbat pe parcursul celor două acte ale piesei. Acţiunea are loc într-un birou masiv, cu pereţii plini de cărţi, deasupra cărora se află reproduceri cu scene biblice.
  Citeste tot pe Evenimentul zilei
• Comedie fără frontiere la Petroşani de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  O scrisoare pierdută cu foarte multe zorzoane (ultimul act este înzorzonat anume de pictorul Alexandru Radu cu ghirlande chicioase) care de care mai hazlii ne oferă Teatrul din Petroşani sub direcţia de scenă a lui Cristian Ioan. Expert în Caragiale, regizorul din Târgu Mureş nu îl aruncă pe Caragiale în abisul metafizic al lui Silviu Purcărete (în spectacolul său de la Teatrul Mic, 1989), ci îl scoate din abisul electoral al anilor 1880 pentru a-l arunca în abisul politic al anilor 2000. Şefii de partide (conservatorii lui Farfuridi şi liberalii lui Caţavencu, în concep?ia regizorală) intră la întrunirea electorală însoţiţi de o suită gălăgioasă, în stilul marilor gale de box, cu muzică, majorete şi tarafuri folclorice. E drept, majoretele trebuiau să fie la liberalii ultraprogresişti ai lui Caţavencu şi folclorul la conservatori, dar e uşor „să încurci borcanele“ în abundenţa de găselniţe, trucuri, coincidenţe, refrene comice cu
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• "O scrisoare pierdută", în subsolul cu ciuperci de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  Un subsol mizer, un Tipătescu trezindu-se greu, pe o bancă acoperită cu un preş, la intervenţia unui Ghiţă Pristanda fără uniformă, curăţând de noroi nişte ghete peste rafturile cu ciuperci.
  Aşa începe spectacolul cu "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, montat recent de regizorul Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. Un interior aproape underground în care mitocanii lui Nenea Iancu vor evolua îmbrăcaţi în haine ponosite, cu tivurile desfăcute (costumele au fost create de Anca Răduţă), erodate de întâmplările "vieţii" politice.
  Alexandru Dabija reuşeşte în propunerea sa regizorală să actualizeze textul lui Caragiale fără să modifice esenţa relaţiilor dintre personaje şi fără o aducere la zi ostentativă sau de suprafaţă.
  Ceea ce se modifică este tipul de derizoriu. De la interiorul cu o chiuvetă în perete, lângă care prosopul din primele scene este înlocuit cu o subţire panglică tricoloră în timpul campaniei electorale,
  Citeste tot pe Cotidianul
• Lupte electorale la Teatrul de Comedie de Alina Boboc sursa: Cronica Română
  Teatrul de Comedie s-a pregatit din vreme pentru Anul Caragiale 2012, cu un spectacol nou, „O scrisoare pierduta”, regizat de Alexandru Dabija, care propune o viziune cu totul originala, indrazneata si poate chiar socanta, pentru ca demitizeaza zona vitala a protipendadei de provincie, mutand-o din locuintele somptuoase ale montarilor anterioare intr-un targusor prafuit, destul de rural (decor Puiu Antemir), populat de personaje imbracate in costume cu tiv desprins (Anca Raduta).
  La nivel de personaje, Tipatescu este departe de imaginea cliseizata de june prim (Marius Florea Vizante), Dandanache e foarte sigur pe sine si extrem de pragmatic (George Mihaita), Zoe este o femeie destul de neslefuita si indaratnica (Mihaela Teleoaca), Trahanache, om cu greutate, paseste prin politica la fel de aerian cum merge dansand (Valentin Teodosiu), Farfuridi (Florin Dobrovici) si Branzovenescu (Eugen Racoti) au mai mult vocatie de cate decat de oameni politici, Catavencu devine foarte
  Citeste tot pe Cronica Română
• Adrisantul necunoscut de Adrian Lustig sursa: Jurnalul Național
  La Teatrul de Comedie se joacă „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale, în regia lui Alexandru
  Când am primit invitaţia să văd spectacolul „O scrisoare pierdută” la Teatrul de Comedie, am avut o strângere de inimă: o mai fi rămas ceva din textul lui Caragiale sau e iar vreo „adaptare” actualizată care profită de săracul Caragiale că n-are cum să protesteze? Nu cumva va fi vorba de un SMS rătăcit sau de o interceptare a serviciilor trimisă din greşeală la „Răcnetul Carpaţilor”?
  Şi actorii? Zoe va fi interpretată de o actriţă sau de un actor? Cetăţeanul turmentat va fi abţiguit cu vin sau cu ecstasy? Pentru că în ziua de azi te poţi aştepta la orice experiment: ce-aţi zice de o Scrisoare jucată de câini vorbitori? N-ar mira pe nimeni. Ar lua şi premii. Parcă văd cronicile: O comedie muşcătoare!
  Staţi liniştiţi la locurile voastre: la Comedie se joacă Scrisoarea originală. Piesa scrisă acum 127 de ani despre vremurile
  Citeste tot pe Jurnalul Național
• Caragiale între „a fi” şi „a nu fi” de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Pentru că 2012 va fi „anul Caragiale” a existat o preocupare mai susţinută pentru textele lui în ultima perioadă. În acest context se încadrează şi noul spectacol al Teatrului de Comedie din Bucureşti, „O scrisoare pierdută”, în regia lui Alexandru Dabija, producţie care vine după „O noapte furtunoasă” pus în scenă la Iaşi, o propunere pe de o parte controversată, pe de altă parte premiată…
  Noua montare, care a avut premiera în seara Galei Festivalului Comediei Româneşti, are toate datele să stârnească reacţii similare. Cu o distribuţie plină de vedete, cu care, în principiu, e greu să dai greş, de la Marcel Iureş la George Mihăiţă, la Valentin Teodosiu, Dorina Chiriac sau Marius Florea Vizante, „Scrisoarea pierdută” a lui Alexandru Dabija pare să nu-şi propună aproape deloc să exploateze situaţiile comice sau ceea ce se învaţă în şcoală drept „umorul la Caragiale”. Încă de la prima imagine, felul în care este
  Citeste tot pe Yorick
• Iureş îl joacă pe Caţavencu, la Comedie de Simona Chiţan sursa: Adevărul
  Vineri seară se va juca spectacolul „O scrisoare pierdută“, în închiderea Festivalului Comediei Româneşti (festCO) din Capitală. O distribuţie de zile mari, în spectacolul montat de Alexandru Dabija: Marcel Iureş îl joacă pe Nae Caţavencu, iar George Mihăiţă, pe Agamemnon Dandanache.
  Regizorul Alexandru Dabija a avut de înfruntat memoria unor mari spectacole omonime, puse în scenă după Caragiale, de Sică Alexandrescu (1948), de Liviu Ciulei (1972), de Radu Beligan (1979), sau, după Revoluţie, de Alexandru Tocilescu (1999). „Când vii în 2011 la «O scrisoare pierdută», memoria sufletească, vizuală şi auditivă intră automat în dulce forfotire şi se-mbată numaidecât de amintirea unor Giugaru sau Petrică Gheorghiu în Trahanache, Rebengiuc, Caragiu, Costel Constantin sau Costache Bărbulescu în Tipătescu, Carmen Stănescu sau Mariana Mihuţ în Zoe, Niki Atanasiu sau Octavian Cotescu în Caţavencu, Ciulei sau Beligan în Dandanache,
  Citeste tot pe Adevărul
• „O scrisoare“ inegală de Simona Chiţan sursa: Adevărul literar și artistic
  Premiera lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, „O scrisoare pierdută“, are momente excepţionale, alternând însă cu altele trenante. Marius Florea Vizante în Tipătescu este doar tehnic, Mihaela Teleaocă, în Zoe, este exagerat de „bărbată“, iar George Mihăiţă nu găseşte cheia unui Dandanache care nu mai sâsâie.
  Spectacolul „O scrisoare pierdută" s-a jucat în premieră la sfârşitul săptămânii trecute, în închiderea Festivalului Comediei Româneşti (festCO), cu o distribuţie care se anunţa cu totul de excepţie. După ce a montat recent „O noapte furtunoasă" la Teatrul la Cub de la Iaşi, Alexandru Dabija i-a selectat acum în noul Caragiale de la Teatrul de Comedie, pe Marcel Iureş, în Caţavencu, pe Marius Florea Vizante, în Tipătescu, pe Mihaela Teleoacă, în Zoe sau pe George Mihăiţă, în Dandanache.
  Din păcate, nu toţi actorii reuşesc să fie la nivelul la care ne-am fi aşteptat în decorul destul de
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Iureş şi ceilalţi de Răzvana Niță sursa: Port.ro
  Presupun că regizorul care vrea să realizeze un spectacol după "O scrisoare pierdută" se află în faţa a două realităţi: actualitatea textului şi sentimentul că tot ce a fost mai creativ, mai inspirat, mai în spiritul lui Caragiale, s-a spus deja, s-a făcut. Iar cum publicul nu mai „fumează” orice pentru că le-a prizat pe toate, trebuie să propui altceva. Prin urmare, tendinţa generală este următoarea: Dacă tot am stabilit că opera lui Caragiale pare scrisă ieri, ce-ar fi să-i plusăm actualitatea? Un demers în cel mai fericit caz caraghios deoarece se încearcă actualizarea actualităţii dramatice. Or, slavă Domnului, în "Scrisoarea pierdută" găsim destule fragmente desprinse parcă din cotidian: problema revizuirii Constituţiei, nivelul scăzut al economiei româneşti, salariile mici calculate conform bugetului, relaţia de subordonare faţă de Europa, etc.
  În varianta de la Teatrul de Comedie relaţia de amor adulterin dintre prefectul
  Citeste tot pe Port.ro
• O scrisoare ciudată de Robert Bălan sursa: România Liberă
  Uitaţi tot ce ştiţi despre piesa lui Caragiale, uitaţi variantele scenice pe care le-aţi văzut deja. Doar aşa s-ar putea să descoperiţi lucruri interesante în „Scrisoarea pierdută" montată de Alexandru Dabija la Comedie.
  Nu aş fi spus asta dacă la finalul reprezentaţiei şi câteva zile după nu aş fi auzit oameni spunând „Caragiale nu e aşa", „Tipătescu e altfel...". Comparaţiile sunt inevitabile. Dar, mai ales în cazul acesta, nu ajută cu nimic să-l compari pe Vizante cu Rebengiuc.
  E altceva. Şi dacă vă duceţi la teatru fără dorinţa de a vedea ceea ce deja aţi văzut, fără să ştiţi dinainte cum trebuie rostită replica cutare, s-ar putea să descoperiţi o piesă nouă, o piesă pe care, deşi o ştiţi pe dinafară, o să vi se pară că nu aţi citit-o/văzut-o niciodată.
  Aici piesa lui Caragiale capătă valenţe absurde, iar în anumite momente putem zice că avem mai degrabă de a face cu o dramă decât cu o comedie.
  Citeste tot pe România Liberă
• Șobolanii din subsolul unei ciupercării și "Bufonul" turmentat de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Caragiale s-a dovedit a fi mereu contemporanul nostru, în orice timp istoric. De mai bine de un secol scrierile sale rămân actuale, iar în “O scrisoare pierdută”, ne avertizează că trăim într-o societate care ne marchează mereu printr-o politichie de tot hazul amar, ce turmentează cetățeanul. Inexplicabil regizorul Alexandru Dabija a ambiționat, cum și mărturisește, ca spectacolul său cu “O scrisoare pierdută” să nu aibă legătura cu scopul satirei politice propus de Caragiale, dar piesa asta țintește . Regizorul a încercat să “filosofeze” despre niște lichele minore din subsolul societății care pot atrage și pe cetățeanul tâmp, dar ambiția sa nu își găsește suport în scriere. Ar fi fost penibilă nota forțării trimiterii spre chipurile politichiei actuale, arhicunoscute, dar și ignorarea bazei de acțiune a personajelor aduce scăderi satirei reprezentării piesei lui Caragiale. Alexandru Dabija și-a dorit un “altfel de
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• România într-un delir, ghici ciupercă ce-i? de Oana Sârbu sursa: Dilema veche
  O scrisoare pierdută în regia lui Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie este un spectacol ciudat. În primă fază, nu ştii ce te-a lovit, însă pe măsură ce spectacolul curge, realizezi că textul pare nou. Şi totuşi, pe Caragiale l-a citit toată lumea (probabil), dar cu siguranţă nu varianta Scrisorii... aşa cum sună ea la Dabija. Ciudăţenia vine din faptul că textul nu a fost modificat esenţial în litera lui, ci în rostire. Zeflemeaua, uimirea tîmpă, miticismele sînt abandonate, replicile se „răcesc” de comicării, devin abrazive, chiar dure. Dabija a făcut dintr-o comedie băşcălioasă o dramă tăioasă cu accente triviale, în care caractere puternice se încleştează feroce într-o ciupercărie underground, un mediu umed, lipicios, un spaţiu primar departe de mainstream-ul politic al unui orăşel de provincie.
  Dabija scrie că „spectacolul nu are nici o legătură cu politica, deşi piesa se duce singură în politică”.
  Citeste tot pe Dilema veche
• Cronica de teatru: "O mătușă pierdută" de sursa: Evenimentul Zilei
  Ce s-ar intampla daca Tipatescu, din "O scrisoare pierduta", nu ar pierde scrisoarea, ci si-ar pierde matusa? Un dezastru!
  Ca in cazul asa-zisei parodii "O matusa pierduta" pe care Grupul Voua, in regia lui Dan Tudor, a realizat-o dupa piesa clasica a lui I.L. Caragiale la Teatrul Nottara.
  "O matusa pierduta" este funciarmente alcatuita din replici taiate din ziare ale unor actanti publici, puse alandala la un loc, fara cap si fara coada, fara o intriga verosimila. Cineva care nu a auzit in viata lui de scandalul matusii Tamara din realitatea lui Adrian Nastase nu intelege nimic din text sau din ce se intampla pe scena.
  Tipatescu devine omologul lui Marian Matase, Catavencu - Siberian Banescu, Farfuridi - Cascavalescu sau Fita Musaca - Pristanda. E vorba, de fapt, de un umor grosier, departe insa de substanta personajelor lui Caragiale, obtinut din schimbarea unor litere din numele unor politicieni autohtoni. Este vizibil ca cei mai multi de pe scena nu au scoala actoriceasca,
  Citeste tot pe Evenimentul Zilei
• Cabaret politic: "O matusa pierduta" de sursa: ArtLine
  Grupul Voua joaca, in costume roz, intr-o parodie dupa Caragiale, la Nottara
  V-ati gandit vreodata ce s-ar intampla daca Tipatescu, din "O scrisoare pierduta", nu ar pierde scrisoarea, ci si-ar pierde matusa? Un raspuns posibil il aduce parodia "O matusa pierduta" pe care Grupul Voua a realizat-o dupa piesa clasica a lui I.L. Caragiale si care va avea premiera la Teatrul Nottara, marti si miercuri. Printre actorii invitati de regizorul Dan Tudor se numara si Monica Davidescu.
  "Orice asemanare cu persoane sau intamplari reale este pur si simplu izbitoare", a spus Adrian Fetecau, liderul grupului. Tipatescu este omologul lui Marian Matase, candidatul partidului la putere, Catevancu este Siberian Banescu, candidatul opozitiei, Farfuridi este Cascavalescu, un membru marcant al partidului la putere. Ne vom intalni si cu Fita Musaca, pe post de Pristanda, politist si lucrator la un serviciu secret si, bineinteles, cu multi cetateni derutati.
  "Fiecare tara are matusile sale"
  Citeste tot pe ArtLine
• Veselia de ipsos de Doru Mareș sursa: România Liberă
  „Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr «O scrisoare pierdută» e un text actual sau dacă nu cumva noi suntem cei rămaşi în urmă. Şi-atunci râsul se transformă-n rânjet, iar veselia are gust de ipsos." O spune Codruţa Popov în caietul de sală al premierei Teatrului Naţional din Timişoara, după textul esenţial al lui I. L. Caragiale, în viziunea directorului companiei, regizoarea Ada Lupu.
  S-o luăm pe rând. Codruţa Popov nu alcătuieşte din nimic caietul de sală, ci fiindcă, iată, după bocetul din anii '90 provocat de dispariţia secretarului literar de teatru, după sentenţioşii care-i dovedeau inutilitatea, lucrurile încep să se reaşeze/redeseneze. Clădirea Naţionalului de pe Bega, pe care continuu să-l cred etalon în geografia teatrală românească a momentului, a împlinit 135 de ani şi are mari şanse de a se întoarce la arhitectonica originală, propusă de celebrii arhitecţi imperiali Helmer şi Fellner.
  Citeste tot pe România Liberă
• Uniune electorală Caţavencu - coana Joiţica în balconul Revoluţiei de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  A început stagiunea 2011-2012 şi în acelaşi timp s-a deschis şi „robinetul" din care anul acesta şi cel ce urmează va curge şuvoiul montărilor Caragiale ce vor marca 160 de ani de la naşterea şi 100 de la moartea dramaturgului „naţionale".
  Cum Nenea Iancu va fi prezent în repertoriul tuturor teatrelor ţării, probabil că la Gala UNITER ar trebui să se includă câteva categorii noi ca, de pildă, premiul pentru cea mai pierdută scrisoare sau pentru cea mai furtunoasă noapte dat fiind că instituţiile de spectacole se vor duela în Caragiale. Lupta va fi crâncenă şi fiindcă cei mai mari regizori ai scenei româneşti şi‑au luat angajamentul să-l monteze pe „pezevenghiul cel de grec".
  Oameni gospodari, bănăţenii au luat-o din timp şi au deschis zilele acestea în mod festiv stagiunea cu „O scrisoare pierdută", piesă pusă în scenă chiar de directorul Naţionalului timişorean, regizoarea Ada Lupu, iar în rolul lu' dom' Nae Caţavencu a
  Citeste tot pe România Liberă
• V-ați cam lungit, monșer! de Claudiu Grozea sursa: Revista Tribuna -pg.32
  Teatrul ”Regina Maria” din Oradea a aniversat Ziua Națională a României cu premiera unui text caragialian, O scrisoare pierdută, în regia lui Cristian Ioan. Spectacolul a fost primit cu un notabil entuziasm de publicul ce a umplut sala, însă a marcat și un straniu paradox: o neostoită lăcomie regizorală de a spune mai mult decât spune textul, de a profita de orice prilej sub-, meta- ori extra-textual ca să aglomereze sensuri, simboluri, trimiteri, sugestii, tâlcuri, ca pentru a-i arăta spectatorului cât de inteligent, versatil artistic și ”șmecher” este el, directorul de scenă. Această exagerată bravură – cu elemente mai inspirate și altele stridente de-a dreptul - n-a făcut însă decât să pună actorii în situații stânjenitoare, la un pas de șarjă; din fericire, interpreții au scăpat cu succes din această nedorită capcană, salvând totodată spectacolul de aura unui kitsch grotesc. Așa, avem de-a face doar cu o montare mai grosieră,
  Citeste tot pe Revista Tribuna -pg.32
• Un dramaturg fără noroc? de Mircea Morariu sursa: Revista familia - pg.121
  Caragiale nu are noroc pe scena orădeană. Sau făcut în ultimii zece-cincisprezece ani vreo două tentative de a fi montată Noaptea furtunoasă, nici una izbutită, cum nereușită a fost și versiunea încă și mai veche, de prin anii 1988 sau1989. Năpastanu a avut nici ea prea mult succes, spectacolul regizat de Radu Ghițulescu fiind unul fără istorie, D-ale carnavalului, în regia lui Ion Sapdaru, a fost unul asemenea, în vreme ce Scrisoarea pierdută a rămas piesa unor frumoase și nostalgice amintiri prilejuite de spectacolul regizat cu mulți ani în urmă de Alexandru Colpacci. Cum montarea de acum, semnată regizoral de Cristian Ioan, e departe, chiar foarte departe de a fi o izbândă, cel mai simplu e să constați perpetuarea ghinionului și să spui asta e și pace bună! Însă dacă vrei să îți complici puțin existența, cauți în arhive și îți pui la încercare memoria și uite-așa constați că niciodată, după 1989, montarea lui Caragiale la
  Citeste tot pe Revista familia - pg.121
• Redescoperirea carnavalului de Răzvan Niță sursa: Port. ro
  Fără îndoială "D-ale carnavalului" este piesa lui Caragiale care s-a pretat de-a lungul timpului la cele mai multe inovaţii. Multe dintre variante au fost considerate prea îndrăzneţe sau chiar scandaloase, cum e cazul celei semnate de Lucian Pintilie pe scena Teatrului Bulandra. Textul a prilejuit creaţii actoriceşti de excepţie şi pe marele ecran unor artişti foarte cunoscuţi precum Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu Birlic, Gheorghe Dinică, Victor Rebengiuc, Petre Gheorghiu, Mircea Diaconu, Tora Vasilescu sau Mariana Mihuţ.
  În cadrul amplului proiect dedicat Anului Caragiale şi împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Naţionalului din Bucureşti, proiect ce cuprinde o integrală Caragiale pe cea mai importantă scenă a ţării, această instituţie a încredinţat piesa "D-ale carnavalului" experimentatului regizor Gelu Colceag.
  Acesta a realizat un spectacol onest, fidel materialului dramatic. Miţa (Natalia Călin şi Corina Dănilă) este la fel de
  Citeste tot pe Port. ro
• Proba pacienței de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Probabil, arealul vrincean e asezat istoric sub semnul unei indelungi rabdari. A trebuit doar sa astepte sa-i treaca baietii prin proba turcilor, spre a fi improprietariti cu ditai muntii de prezumtivul tata si sfint, ulterior... Nici maiorul Gheorghe Pastia, dupa ce s-a umplut de decoratii la 1877 si dupa ce – zice legenda – a avut un vis premonitoriu de-a dreptul pe frontul din Bulgaria (cel putin, spre deosebire de celebrul neamt, despre maior stim astfel ce cauta in Bulgaria!), nu s-a grabit, ci a copt linistit, in sine-i, una dintre cele mai interesante povesti (pina una alta, credibile) ale teatrului (nu doar) romanesc. Prin 1908, cu aprobarea Primariei Focsani, cu sprijinul direct al arhitectului C. Ciugolea si al artistului plastic N.N. Romano, dar pe bani proprii (sic!), maiorul Pastia le-a daruit concitadinilor un Atheneu si un teatru, dupa model vienez (arhitectonic vorbind, doua miniaturi excelente si functionale), cel din urma inaugurat la 21 noiembrie 1913 (pe cind
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Bloody Mary &Trotil Nenea Iancu de Miruna Runcan sursa: Observator Cultural
  In general, celebrarile astea, UNESCO sau nu, au mai toate in atmosfera asa de statut electrizanta de azi un aer de mare parastas, ca ala de sapte ani: rudele directe se straduiesc sa-l organizeze, chiar daca amintirea s-a sters si au ramas doar mitologiile si resentimentele, in schimb foarte vioi sint invitatii de strinsura, dornici sa-i mai vada lumea, teribil de dispusi din pricina asta sa-si exhibe falsele fidelitati sentimentale fata de mort si competenta exclusiva de tipul: „Si eu am dat mina cu tovarasul Lenin“. Ti-e (mi-e) si frica de ce prapastii or sa mai iasa si de data asta… Mai ales acum, in cazul Caragiale, fiindca el continua sa ramina un caz si dupa nouazeci de ani de la disparitia fizica. Opus cu o anume ciclicitate (a timpurilor interesante si aparent nevrotice) amicului sau de junete Eminescu, ba chiar cu teorii politico-estetice de tip „apolinic vs. dionisiac“, „chintesenta a spiritului national vs. cinism balcanic“ (a se citi strain=dusman),
  Citeste tot pe Observator Cultural
• La bal cu Nenea Iancu şi Teatrul „Ariel" de Victoria Anghelescu sursa: Cotidianul
  „Alcool, femei, trădare, distracţie... acestea sunt ingredientele ce fac să existe zbuciumatele personaje din peisajul suburban al micului Paris. Un univers uman situat la marginea societăţii. Nu ai unde să fugi. Nici nu prea ai la ce să visezi... Singurul lucru pentru care merită să trăieşti este distracţia, carnavalul... Locul unde poţi scăpa de tine însuţi şi de ceilalţi. Astfel, mimetismul devine o formă de supravieţuire. Se trăieşte sub masca aparenţelor... şi asta la infinit... Imaginea din final vine să sublinieze acest lucru. Personajele părăsesc scena undeva în fundal. O masă albă lungă cu sfeşnice aprinse. Un patefon pe care pâlpâie o lumânare dă tonul distracţiei. Totul se termină cu un alt început...", aşa sună argumentul regizorului Aurel Palade din programul de sală al „Integralei de Comedie I.L. Caragiale", propusă, începând de sâmbătă, de Teatrul „Ariel" din Râmnicu Vâlcea pe scena „Teatrului de Comedie" din
  Citeste tot pe Cotidianul
• “D’alecarnavalului” – O surpriză plăcută de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cel care vine să urmărească acest spectacol poate fi nedumerit când află că este programat “un carnaval” într-o sală studio dotată cu o scenă mică. Se poate întreba firește, unde și cum se va desfășura carnavalul celebru ?! Mai toți regizorii, în ultimul timp, apelează la spații vaste pentru montarea piesei, la scene specifice Operei. Regizorul Aurel Palade și scenografa Elena Cazlovschi va răspunde întrebării sale arătându-i că … “lumea este un continuu carnaval” chiar și în intimitatea personajelor care o populează. Constructul spectacolului îl va surprindre și fascina. Va descoperi zbuciumul unei lumi contemporane de la periferia societății, lumea de astăzi din apusa mahala vizată de Caragiale. Regizorul Aurel Palade respectă și nu “adaptează” piesa “D’ale carnavalului”, dă doar, un veșmânt original lecturii scenice pentru a sublinia că este și acum, după un secol, Caragiale un contemporan care condamnă prin satiră
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Caragiale se joacă bilingv de Gabriela lupu sursa: Cotidianul
  Noua premieră a Teatrului ,,Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe este un Caragiale în variantă bilingvă: „D’ale carnavalului”, în regia lui Traian Şoimu.
  Pe cele 100 de locuri ale gradenelor dispuse pe scenă s-a aşezat, la spectacolul de duminică seară, o clasă întreagă de la un liceu maghiar, elevi veniţi probabil cu profesorul de română să vadă pe viu una dintre piesele pe care le au de tocit pentru Bac. Nicicând Caragiale nu a avut susţinători mai fervenţi, elevii râzând cu lacrimi la orice glumă, semn că limba română nu le este nici pe departe atât de străină pe cât spun „legendele”, şi intrând cu bucurie în jocurile interactive ale actorilor.
  Trupa Teatrului ,,Andrei Mureşanu” constituită în cea mai mare parte din tineri, Caragiale a fost abordat fără complexe şi chiar fără menajamente, umorul său fiind exploatat chiar şi în laturile lui cu conotaţii mai puţin obişnuite, de exemplu, din replicile „hai să
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un Caragiale postmodern la Televiziune de Doina Papp sursa: Observator Cultural
  La Teatrul national de televiziune regizorul Dominic Dembinski a realizat un teleplay cu D-ale Carnavalului, apud Caragiale. Scenariul mixeaza in corpul piesei fragmente din Napasta, aducindu-l in carnaval pe Ion Nebunul. El debiteaza replici ale celebrului personaj care, culmea, se potrivesc, exclamind insistent: „Mi-e foame!“. Apare si in pregeneric, purtind masca expresiva a actorului Constantin Draganescu si prevestind, cu tristetea sa dezabuzata, un alt fel de carnaval. Din aceeasi plamada, Iordache, calfa lui Nae Girimea, e si el un mic filozof, unul care se uita in oglinda frizeriei cu priviri intunecate, toropit abulic, zimbind cu subinteles sau incruntindu-se a minie. Regizorul declara ca a facut spectacolul dupa 11 septembrie... pe nerasuflate (in nici o luna), ca, in fine, l-a vazut pe Caragiale inrudit cu contemporanii sai din epoca Gogol si Cehov (cel din schite, mai cu seama). Faptul se vede in primul rind din decor, din atmosfera, care aminteste prea putin de
  Citeste tot pe Observator Cultural
• D'ale carnavalului şi mai multe paranteze de Ion Cocora sursa: România Literară
  Premiera cu D'ale carnavalului a fost prefaţată la Ploieşti de două date jubiliare: o sută cincizeci şi şase de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale şi zece ani de la dotarea Teatrului "Toma Caragiu" cu o clădire impunătoare, elegantă şi ofertantă deopotrivă, splendid renovată. Ambele punctări au fost nu numai necesare, de bun-simţ, dar şi de efect asupra celor prezenţi în seara de premieră într-o instituţie ce de la o stagiune la alta îşi afirmă o personalitate distinctă. Managerul (în accepţiune tradiţională directorul) Lucian Sabados gândeşte şi trăieşte fenomenul teatral la un ridicat grad de competitivitate. Nu se poate spune altfel despre un ins care se arată interesat să lucreze constant cu regizori de primă mărime, creatori, în măsură să producă eveniment teatral, dar şi să profesionalizeze o trupă, menţinând-o mereu în priză, sensibilă la experienţe artistice noi, moderne, cu apetit pentru performanţă.
  Citeste tot pe România Literară
• Silviu Purcărete cu "D’ale" de prin Obor de Maria Sarbu sursa: Jurnalul National
  "Şi mă cere, mamă, cere. – Cine dra­cul te mai cere? – şi mă cere d-un băr­bier…", fredonează Iordache, cal­fă la Girimea, chiar la începutul actului I al piesei lui I.L. Caragiale "D'ale car­navalului". În spectacolul cu ace­laşi titlu al lui Silviu Purcărete, adus la rampă zilele trecute de Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, ceea ce în­gâna personajul amintit devine ceva obsedant pentru lumea din scenă şi pentru public. Muzica scrisă de Vasile Şirli şi interpretată de orchestră şi cor (actori şi studenţi la Actorie) e ca un laitmotiv a tot ce se întâmplă timp de aproape două ore pe scenă.
  
  Când o echipă foarte bună de creatori se implică în montarea unei piese româneşti foarte bune, având o trupă pe care o cunoaşte foarte bine, nu poate ieşi decât un lucru foarte bun. Aşa este – foarte bun – spectacolul "D'ale carnavalului", un produs artistic al "interconectării" unor energii creative.
  
  Atunci când intri în sală,
  Citeste tot pe Jurnalul National
• Purcărete declanşează carnavalul teatral la Sibiu de Dan Boicea sursa: Adevărul
  „Cred că este una dintre cele mai serioase abordări ale unui text fundamental românesc", declară Constantin Chiriac. Directorul instituţiei aminteşte că „D'ale Carnavalului" a avut, de-a lungul timpului, câteva momente de graţie: momentul Birlic, momentul lui Lucian Pintilie şi al spectacolului său de la Teatrul Bulandra, din 1966, în care au jucat Toma Caragiu, Marin Moraru, Gina Patrichi sau filmul regizat tot de Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?".
  Actorii cântă live
  „Domnul Purcărete a venit către piesă cu foarte multă seriozitate. Tot ce a construit, a construit din interiorul textului. Dacă în multe spectacole ale Domniei Sale primează imaginea şi capacitatea lui de a face colaj din texte fundamentale, aici a plecat de la litera textului. Nu s-a tăiat un cuvânt! Dimensiunea sonoră este respectată. De exemplu, dacă este «frizărie", nu zicem «frizerie». Dacă Miţa cere un «vermult», atunci spune chiar aşa, «vermult»".
  Citeste tot pe Adevărul
• „D’ale carnavalului” în oglinzi de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Cea mai recentă premieră a Teatrului din Sibiu, inclusă şi în programul ediţiei din acest an a Festivalului Internaţional de Teatru, care va începe la sfârşitul lui mai, îi aparţine lui Silviu Purcărete şi e cel de-a şaptea montare a regizorului la „Radu Stanca”. De data asta, e vorba despre Caragiale, „D’ale carnavalului”.
  Fidel textului, Purcărete construieşte un spectacol în care cuvântul, sunetul şi imaginea sunt aşezate poate într-un echilibru mai sensibil decât în alte producţii ale lui. Lumea lui Caragiale e adusă în scenă într-un amestec de naturalism şi stranietate, aşezate şi ele, cum spuneam, într-un echilibru sensibil… Mahalaua Bucureştilor sfârşitului de secol XIX, cu poveştile ei de amor, cu trădări, cu parfum(uri) şi „odicoloane”, cu mirosuri (de mici, de ceapă sau de bere…), cu pământ, cu sunet, cu muzică şi cu personajele ei pe jumătate pitoreşti, pe jumătate (prea)omeneşti, pe jumătate desprinse din
  Citeste tot pe Yorick
• Invitaţie la carnaval de Simona Chițan sursa: Adeărul literar și artistic
  Silviu Purcărete a ales piesa „D’ale carnavalului“ pentru scena sibiană. Ofelia Popii, în Miţa Baston, sau Constantin Chiriac, în Pampon, o distribuţie de zile mari pe scena de la Sibiu.
  Spectacolul „D'ale carnavalului" al lui Silviu Purcărete, aflat la a doua întâlnire cu I. L. Caragiale după „O scrisoare pierdută" de la Teatrul Mic din 1988 (imaginaţi-o pe Leopoldina Bălănuţă în rolul lui Agamiţă Dandanache!), te face să râzi în hohote, pentru că lumea tipic balcanică, cu vorbele savuros-arhaice rostite fidel în litera textului, îţi este mai aproape ca niciodată. Personajele, atât de vii şi de autentice, te introduc în bâlciul nostru de toate zilele, într-o continuitate firească a memorabilelor portrete lăsate odinioară de Birlic, Toma Caragiu, Rodica Tapalagă, Radu Beligan, Marin Moraru sau Virgil Ogăşanu (de neuitat fiind montarea lui Lucian Pintilie din 1966 de la Bulandra sau filmul „De ce trag clopotele, Mitică" al aceluiaşi
  Citeste tot pe Adeărul literar și artistic
• Datul in spectacol: Și mă cere mamă, cere... de Oltița Cîntec sursa: Suplimentul de cultură
  Pentru cei familiarizati cu poetica lui Silviu Purcarete era de asteptat ca regizorul sa monteze D´ale Carnavalului de I.L. Caragiale. Atractia estetica pentru farsa, pentru lumea bilciului, hedonismul carnavalului, al incurcaturilor si anecdotei, cheful de a misca in scena distributii numeroase sint trasaturi distincte pentru stilul artistului.
  Probabil medita de mai multa vreme, discret, asa cum obisnuieste, la proiect, asteptind timpul si trupa potrivite. Le-a gasit la Sibiu, unde a izbindit si cu alte ocazii, oferind, pe 1 aprilie!, o premiera la care am ris cum n-am mai facut-o de multa vreme la teatru. De la Pyramus & Thisbe4You, spectacolul lui Alexandru Dabija de la Odeon, incoace. Partizan al textului clasic, Purcarete l-a respectat cu fidelitate si pe al lui Caragiale, pina la punct si virgula, ridicind pe fundamentul verbal un spectacol ale carui inventii se origineaza in replici. Mizanscena e perfect sferica: din culise da marche-arriere un camion de unde figurantii scot
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• D’ale lui Purcărete de Oltiţa Cîntec sursa: Observator Cultural
  Două sînt locurile din România în care Silviu Purcărete a lucrat prolific, iar atmosfera şi succesul adiacent l-au determinat să revină: Craiova, în anii directoratului lui Emil Boroghină, cînd s-a făcut remarcat şi pe plan internaţional, cu Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele, Titus Andronicus, Phaedra etc., şi Sibiu, unde recent a semnat cea de-a şaptea montare, după însemnatele Pilafuri şi parfum de măgar, Cumnata lui Pantagruel, Aşteptîndu-l pe Godot, Faust, Lulu şi Metamorfoze. Acum s-a orientat spre un clasic autohton, I.L. Caragiale şi comedia sa, D’ale carnavalului, regizorul preferînd declarat textele şi autorii consacraţi. Opţiune deloc surprinzătoare la un artist fascinat de atmosfera bîlciului, de simplitatea şi directeţea serbărilor populare, de misterul, agitaţia şi energia carnavalurilor. Pentru Noaptea Walpurgiei din Faust, de exemplu, s-a inspirat din bîlciul de la Bolintin. În Gianni Scchichi, a insistat asupra carnavalului
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Curat-murdar de Doina Uricariu sursa: Cotidianul
  "D'ale Carnavalului" a fost spectacolul nou propus de regizor Festivalului, în scenografia lui Dragoş Buhagiar şi cu muzica originală a lui Vasile Şirli, cu care Purcărete face tandem şi echipă de decenii. Textul lui Caragiale a fost păstrat fidel, căci imaginaţia regizorului nu are nevoie de rescrieri, tăieturi şi inserturi în textele mari. Fidelitatea faţă de text obligă originalitatea să lucreze cu spaţiul, actorii, mişcarea şi universul adus pe scenă. Aici viziunea lui Purcărete pare să fi lucrat, conştient sau nu, cu celebra judecată a lui Caragiale "curat-murdar", care defineşte paradoxal o lume de mizerabilism şi vodevil moral, cu pretenţii sublime de exemplaritate şi respectabilitate.
  Drept care cortina se ridică în vreme ce pe scenă înaintează o maşină de strâns gunoiul de-adevăratelea, cu rampă şi mare tonaj de strâns dejecţiile, cu toate accesoriile unui vehicul REBU ori deţinut de altă companie din zilele noastre.
  Citeste tot pe Cotidianul
• “D’ALE CARNAVALULUI“ – Teatrul Național “Radu Stanca“ din Sibiu de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  3 NOIEMBRIE – FNT ( Ediția XXI )
  Sala Operei Române din Capitală a fost luată cu asalt de public, mai ales de spectatori tineri, dornici să vizioneze “D’ale carnavalului” de la Teatrul Național “Radu Stanca” din Sibiu, în special pentru că regia aparținea lui Silviu Purcărete. Era o mare bucurie să vezi că și teatrul poate câștiga o astfel de popularitate, nu numai “vedetele” rock , pop. Desigur, Silviu Purcărete a obișnuit publicul cu spectacolele sale memorabile din scrierile clasicilor, și amintim numai, “Faust”. Așa că era firesc marele interes al bucureștenilor pentru a urmări propunerea sa cu piesa lui Caragiale.
  Cu fantezie creatoare, respectând însă, pios scrierea lui Caragiale, Silviu Purcărete propune un “carnaval” al sentimentelor, al “traducerilor în amor” dintr-o lume mizeră a mahalalei, în scenografia spectaculoasă al lui Dragoș Buhagiar. Scena goală, doar cu câteva cărămizi pe podea și un tomberon,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• La folle journée de Mircea Morariu sursa: Revista Familia -pg.272
  Dezarmantă, deși nu întru totul exactă afirmația lui Silviu Purcărete în conformitate cu care D-ale carnavalului de la Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu ar fi o montare tradițională. Dezarmantă, fiindcă din partea lui Purcărete ai fi îndreptățit să aștepți un spectacol de natură să provoace o revoluție în caragialeologie. Cu atât mai mult cu cât regizorul nu a prea înscenat texte din creația geniului tutelar al teatrului românesc, însă atunci când a făcut-o (O scrisoare pierdută pe scena Teatrului Mic din București, spectacol ce a avut premiera în luna aprilie 1988), a reușit să provoace un oarecare seism prin modul în care a redesenat piesa. Un seism condiționat și în oarecare măsura determinat și favorizat de amestecul de zvon și de realitate ce glăsuia că O scrisoare pierdută ca și Caragiale însuși nu prea sunt pe placul celor două cabinetece ar vedea în partitura clasică nedorite ocazii de a fi luate în derâdere.
  Citeste tot pe Revista Familia -pg.272
• Spectator la București. FNT 2011 de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna - pg.32
  Tot pe text, înscenat fără artificii și inovații, dar contextualizat scenic în ”remorca” unei postmoderne ”căruțe cu paiațe”, a mizat și Silviu Purcărete în D’ale carnavalului (Teatrul Național ”Radu Stanca”, Sibiu). Pe ampla scenă nudă a Operei Naționale, presărată doar cu un strat de nisip ce figurează un maidan pustiu, frizeria lui Nae Girimea se ”așterne” în fața spectatorilor dintr-un autotrailer ce intră pufnind din motor. Scoarțele, covoarele, scaunele, cuieru, ba chiar și ușa sunt așezate gospodărește într-un colț, în timp ce personajele coboară de-a valma din aceeași remorcă. ªi, pe măsură ce prima scenă ni se desfășoară cuminte, curat, exact cum scrie la cartea lui Caragiale, în cealaltă latură a scenei se așează mese și se introduc lăzi cu clondire, iar prin fundal trec femei ce poartă o uriașă cratiță cu varză. Muzica este cântată fie de actori, fie de o orchestră ce deambulează prin spațiul
  Citeste tot pe Revista Tribuna - pg.32
• Un altfel de Caragiale la Teatrul Radiofonic de Alina Boboc sursa: Cronica Română
  Cu puţine săptămâni înainte de “anul Caragiale”, luni 12 decembrie de la ora 11.00, la clubul Ramada-Majestic, Teatrul Naţional Radiofonic invită la audiţia premierei “Năpasta” de Ion Luca Caragiale, în adaptarea radiofonică şi regia artistică ale lui Dan Puican.
  “Năpasta” caragialiană, în această viziune, ce va fi pusă în undă sâmbătă 17 decembrie de la ora 23.00, este un spectacol de mare autenticitate, ce conţine profunde semnificaţii etern umane, stări, emoţii, încrâncenări, tensiuni şi, în acelaşi timp, de o monumentală claritate, dezvoltând în ambianţa rustică, o adevărată tragedie a destinului, asemeni fatum-ului antic implacabil.
  Lectura contemporană a piesei (ultima scrisă de Caragiale, în care dramaturgul explorează două teritorii noi, drama şi mediul rural) dezvăluie un Caragiale universal, cultivat nu pe dimensiuni şi detalii nesemnificative, ci pe esenţă, substanţă, expresivitate, introspecţie,
  Citeste tot pe Cronica Română
• „Silentium, se viseazã” de Eugenia Sarvari sursa: Revista Tribuna
  Ambițios, Teatrul de Pãpuși „Puck“ a încheiat anul jubiliar „Caragiale“ cu o premierã Caragiale: Silentium, se viseazã sau Un pedagog de școalã nouã, varianta pentru copiii mari și mici. Spectacolul poartã semnãtura regizorului Marius Șopterean, șeful catedrei de regie de film și televiziune a Universitãții Naționale de Artã Teatralã și Cinematograficã, București. Este prima incursiune a regizorului în lumea copilãriei. Voci de copii povestindu-și experiențele „majore“, ceea ce au trãit în momentul venirii pe lume, trecerea prin anii de grãdinițã și cei de școalã, însoțesc inspirat pãpușile-purceluși. Nașterea este sugeratã printr-o uriașã barzã care se apropie cu mișcãri de o deosebitã grație, liniștitoare, aproape baletînd, și strãbate mai multe „straturi“ de voaluri strãvezii, care sporesc misterul. Purcelușul-bebeluș, plutind pe un nor albãstrui, pedagogul de școalã nouã, cãpitan al vasului
  care îi
  Citeste tot pe Revista Tribuna
• Caragiale la revistă de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
  Avea dreptate Demostene Șofron când se plângea în ziarul local cã deschiderea stagiunii din aceastã toamnã la Cluj cu piesa lui Visky Andras Julieta a fost prea sumbrã. Eu mã așteptam la o mai amplã desfãșurare de forțe actoricești, nu la o piesã cu un singur personaj. Abia a doua premierã, O noapte la “Union”, s-a dovedit a fi pe placul lui, al meu, și, dupã toate probabilitãțile, al publicului numeros din salã. Într-adevãr, cu acest muzical pe ritmuri de soul, swing, tango și charleston ar fi trebuit sã înceapã stagiunea. Formula e simplã: cabaret cu “dans sexos” + cuplete deocheate = atracție. Asta se cere pe piațã, asta livrãm – pare sã spunã Petre Bãcioiu, autorul scenariului, apreciatul actor al Naționalului clujean. Și nu vindem orice, dom’le! Avem Caragiale, marfã de Galați! Sau de Ploiești (cum doriți)! Pentru cã asta are la bazã muzicalul lui Petre Bãcioiu: un colaj din opera lui Caragiale, textuale și muzicale care vor sã omogenizeze decupajele din scrierile maestrului. În ce mãsurã reușesc rãmâne de vãzut. Pentru cã la revistã e ca la revistã. Totul curge și decurge... a la legere. Conu’ Iancu însuși nu pare câtuși de puțin deranjat de conjuncturã. Zâmbește pe sub mustațã din timbrul închipuit pe cartea poștalã ce ține loc de caietprogram. Teatrul o expediazã spre inima virtualilor sãi spectatori. (Ingenioasã și ieftinã metodã de cunoaștere a distribuției!) Doar el, inegalabilul, a nemurit „Iunionul” care în spectacolul clujean devine loc de întâlnire pentru personajele lui arhicunoscute: Jupân Dumitrache, Ipingescu, Veta, Zița (sunt prezente mai ales cele din O noapte furtunoasã), dar și Farfuridi, Tipãtescu (evocați la trecerea în revistã a pieselor dintr-un posibil muzeu cu figurine de cearã) sau Lache și Mache din Amici. Adicã „toatã gașca-n pãr”, ce mai tura-vura! și apoi distracție neicusorule, ca la revistã! Sau ca la Union! Sau ca la Teatrul Național. Cu acest show instituția a dezbrãcat una din rigiditãțile sale.
  Pretextul evocãrii acestor personaje mult îndrãgite de public este susținut de amintirile celor doi bãtrâiori nostalgici (interpretați de Petre Bãcioiu și Lucia Wanda Toma) care ofteazã dupã „les neiges d’antan”. Punctul strategic specific caragialian (berãria, localul public, grãdina de varã) se umple de forfotã, de culoare, mișcare și cântec dupã toate regulile spectacolului de revistã. Un dramaturg din sud spunea cã „nenea Iancu” nu poate fi jucat cu succes de ardeleni pentru cã aceștia nu-i pot pãtrunde în profunzime spiritul. Dar atunci nici Moliere nu poate fi jucat cu succes decât de francezi... Și așa mai departe. Despre abisalul Caragiale s-a scris. Despre incisivitatea observației, omologatã drept revanșã a mucalitului moralist Caragiale, exercitatã la nivelul sclipitorului sãu dialog, nu e nevoie sã se exprime cei din sud pentru cã s-ar putea sã facã din flecãreala adorabilã a personajelor sale cețoasã profunditate filosoficã (vezi De ce trag clopotele, Miticã? a lui Lucian Pintilie). În cazul muzicalului clujean problema care se pune este de a accepta coborârea din „mãreția” mitului lui Miticã în ușurel spectacol de revistã. Accepți metamorfoza, pornești la analizarea reușitelor sau nereușitelor. Nu accepți compromisul, dãrâmi construcția. Eu cred cã și aceastã grilã de lecturã a lui Caragiale e posibilã tocmai pentru cã e într-adevãr mare, „monșerule”, și poate strãluci oriunde, chiar și pe o scenã din Ardeal. Dar sã punem punct disputelor regionale, acum, când din substanța regionalizãrii culturale ne vom reîntrupa. Și-apoi nu vãd de ce n-am muta Unionul la Cluj într-un show atât de antrenant care valorificã și muzical factologia caragialianã. În formula de muzical, cu multe „cânticele” comice și secvențe de dans, nota aparte ce adie dinspre „lumea-lume” nici nu e miza principalã. Nu întâmplãtor spuneam „la revistã ca la revistã”, pentru cã structura în sine a acestui tip de spectacol permite o trecere în revistã de o anume calitate a secvențelor clasice, devenite bun comun. Dar la revistã se întâmlã de multe ori ca textele sã fie puse pe acordurile unor șlagãre. În acest pãcat O noapte la „Union” nu cade. Muzica lui Jimi Loco se vrea originalã în totalitate și reușește, în cele mai multe cazuri, sã placã. La fel se întâmplã și cu aportul coregrafei Livia Gunã, semnatarã a regiei împreunã cu același Petre Bãcioiu. Un spectacol de autor, nu-i așa? Un muzical ca acesta solicitã din plin pe actori. Dintr-o datã ei trebuie sã-și punã în valoare aptitudinile de dansatori și cântãreți. La dans stau foarte bine Irina Wintze, Ramona Dumitrean și Ruslan Bârlea. La cântat se complicã lucrurile, dar nu se poate spune cã apelul la intonaþia parodicã na salvat multe din cupletele interpretate de Cãtãlin Codreanu, Ionuț Caras, Cãtãlin Herbo. Dacã în general fetele se descurcã mai bine cântând individual, bãieții formeazã un ansamblu reușit în secvențea „berea e ca muierea” sau cea a chefului între burlaci. Vocile nu sunt întotdeauna bine sincronizate și omogenizate, iar atunci când apar sincope în fondul orchestral glasurile sunã spart. Desigur, aceste incongruențe mãrunte, accidentale, vor fi eliminate la urmãtoarele spectacole. Ce vreți? Pentru un început în zona muzicalului e mai mult decât promițãtor. E chiar genul de spectacol ce lipsea la Cluj. Pãcat cã e cam scurt.
• La studenți de Nicolae Prelipceanu sursa: Viața românească
  M-am dus întotdeauna cu mare plăcere să văd spectacolele jucate de studenţii de la facultatea de teatru, pentru că, nu o dată, am descoperit acolo talente care pe urmă s-au afirmat pe scenele profesioniste. Dar, de fapt, pentru că numai acolo puteam să văd un teatru genuin şi o dăruire totală, aşa cum, mai târziu, aceleaşi persoane nu mai reuşeau niciodată. În ultimii ani, de când a dispărut studioul Casandra, spectacolele studenţilor de la UNATC se desfăşurau în câte-o sală nu tocmai potrivită, dar amenajată pentru aşa ceva, iar spectatorii lor erau rudele şi prietenii, câţiva ziariști şi profesionişti, chemaţi tot de dl Valeriu Grama, la fel de dăruit lor ca şi atunci când funcţiona dincolo, în centrul vechi. De data asta, iată că studenţii au o sală nouă, o construcţie aflată în curtea universităţii, unde să-şi poată prezenta spectacolele. E drept, tot în faţa unui public restrâns,. Mult mai restrâns decât la Casandra.
  Citeste tot pe Viața românească
• Teatru: Mofturi, de I. L. Caragiale de sursa: Metropotam
  Caragiale e mai viu ca niciodata si schitele lui se potrivesc timpurilor noastre asa cum o faceau si pe la 1900. Ne-a fost inca o data demonstrat ca ce a iesit din mintea sarcastica a pamfletarului din Haimanale inca se aplica in societatea romaneasca si ca tot ce tine de politica, stil de viata si cultura din prezent e la fel de actual ca relatarile lui Caragiale de acum aproape 100 de ani.
  Nu e prima oara cand mergem la o piesa direct la fabrica de actori, adica la UNATC, facultatea in care se pregatesc oamenii pentru scena teatrala. Mofturi de I. L. Caragiale este piesa pe care au pregatit-o studentii de la anul I, Master. S-a jucat ieri seara, in sala mare din facultate, Sala Berlogea. Nu ne asteptam sa fie bataie pe intrare si nu ne imaginam ca studentii pot sa adune mai multi oameni decat actorii cu experienta.
  Ne-am convins cand am vazut locurile improvizate, undeva in spate, langa boxe si printre cabluri, semn ca doritori erau, dar nu prea aveau spatiu. Nu am facut mofturi,
  Citeste tot pe Metropotam

Discutii:

propune tema de discutie