Acum vreo şapte ani, pe la mijlocul lui septembrie cel frumos şi blînd, am văzut la Teatrul Naţional din Cluj spectacolul "Uitarea", pus în scenă de Mihai Măniuţiu după un "eseu în fărîme" semnat de George Banu. Una dintre confesiunile care m-au mişcat profund, atît ca scriitură, cît şi ca imagine teatrală. Mi s-a părut că George Banu dă, calm, cortina la o parte şi permite accesul în intimitatea fiinţei, în laboratorul esenţial al minţii, în mecanismul unui anumit tip de observaţie, de emoţie. Că în culisele gîndirii îţi este îngăduit să întîlneşti revelaţii şi obsesii, tristeţi şi mîngîieri, gesturi, personaje, detalii, comentariile punctuale ale unor scriitori sau oameni de teatru care se învîrtesc şi în caruselul orizonturilor proprii. Protagonist devine, aşadar, cel ce analizează şi contemplă, cel ce trăieşte ce se petrece pe scenele lumii. De aceea, ideea lui Mihai Măniuţiu de a amplasa spectatorii chiar pe scenă,
Citeste tot pe
România literară
