Așa este, dacă vi se pare... de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Sunt numeroase indicii că spectacolul cu piesa La grande magia de Eduardo de Filippo a fost plănuit de noua conducere a Trupei Iosif Vulcan de la Teatrul de Stat din Oradea drept cel mai încărcat de miză al actualei stagiuni. Textul a fost propus de regizorul Alexandru Colpacci, unul dintre numele cele mai semnificative de care se leagă marile succese ale Teatrului orădean (nu doar ale Secției române) din anii 70. Colpacci rămâne în memoria actorilor care au lucrat cu el, a spectatorilor care i-au văzut montările un factor coagulant al trupei de limba română de la Oradea și, cu toate că publicul local a tratat, din câte mi s-a spus, cu o nemeritată și dureroasă răceală spectacolul său cu Astăseară se joacă fără piesă (Astă-seară se improvizează), regizorul continuă să fie socotit și azi un recunoscut specialist în Pirandello. A contat mai puțin în receptarea critică deosebită a montării cu pricina cât pirandellism conține aceasta, cuantificarea materiei pirandelliene și, pe bună dreptate, a avut mai multă importanță felul în care directorul de scenă a organizat materia dramatică a textului în favoarea căruia a optat. (cf. Ion Cocora: Privitor ca la teatru III, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1982). În orice caz, certa, indubitabila relație de familiaritate creatoare pe care Alexandru Colpacci o are cu literatura dramatică a lui Luigi Pirandello a dobândit o apreciabilă pondere în speranțele despre care vorbeam la început. Și asta fiindcă La grande magia e o piesă ce i-a fost inspirată în mod sigur lui Eduardo de Filippo de teoria și practica pirandelliană. În La grande magia e aproape imposibil să îl mai recunoști pe Eduardo de Filippo, autorul unor piese foarte populare nu doar în Italia, ci și aiurea, de la Crăciun în familia Cupiello, Nu-ți plătesc! la Filumena Marturano, De pretore Vincenzo și altele asemenea. Scrisă în vremea în care scriitorul se apropia de 50 de ani, La grande magia are ceva din Șase personaje în căutarea unui autor, dar și din Henric al IV lea ori din Așa este (dacă vi se pare) sau Nu se știe cum.Niște premise strict realiste - Otto, un magician de mâna a treia, sărac și corupt, îi ajută contra cost, firește, pe Marta, nefericita soție a înstăritului și foarte puțin sensibilului Colagero Di Spelta și pe amantul acesteia, Mariano, să fugă - se metamorfozează pe neașteptate în vis, utopie, irealitate, părelnic. E greu de spus dacă soțul părăsit și-a pierdut mințile, dacă joacă un rol sau a devenit el însuși rolul, dacă trăiește în real ori în imaginar, dacă experiența lui este una din care nu mai poate ieși ori în care se complace, dacă e protagonistul unei drame sau ajunge la o superioară cunoaștere a lumii. Dacă nu cumva prin felul în care a ajuns să perceapă realul se răzbună pe farsa ce i-a fost jucată de viață. Dacă Ucenicului vrăjitor care este Otto, un ucenic vrăjitor modest ce a pierdut frâiele unei experiențe, în fond, banale nu îi este hărăzit să se întâlnească cu un alter-ego al copleșitorului Prospero din Furtuna pe care mediocritatea sa nu îi îngăduie să îl înțeleagă. Dacă domnul Colagero di Spelta se află în continuare în sala de spectacole a hotelului unde a fost înșelat ori în casa proprie, asemenea lui Henric al IVlea, eroul pirandellian din piesa omonimă. De fapt, pe Eduardo de Filippo nu l-a interesat deloc să tranșeze chestiunea. Marea magie nu e nicidecum opera lui Otto, ci ea îi aparține la urma urmei dramaturgului care a știut să orchestreze admirabil starea de confuzie inducând ideea că ea e însăși esența vieții. Plătind pentru aceasta un preț destul de ridicat, acela de a i se reproșa, cu totul pe nedrept, că aici autorul se pierde într-o filozofare confuză, într-o expunere conceptuală rece. (cf. Vito Pandolfi: Istoria teatrului universal, vol. IV, Editura Meridiane, București, 1971).
Spectacolul Trupei Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea este, în pofida considerabilelor investiții materiale și umane făcute în el, unul mai curând corect, dacă nu cumva chiar modest prin raportare la aspirații. Care ar fi posibilele explicații pentru aceasta? Mai întâi, textul de spectacol nu tocmai în cea mai bună formă teatrală. Traducerea lui Horia Gârbea, despre care caietul de sală, deloc generos tehnoredactat, ne informează că ar fi fost folosită în reprezentație, e una realizată de scriitorul român pentru necesitățile unei montări înfăptuită în 2006 la Teatrul Toma Caragiu din Ploiești de Gelu Colceag. Nu l-am văzut, nu știu cum a fost. Se pare însă că versiunea dată de Horia Gârbea, una în care interveneau regionalisme, a fost adaptată, modificată, restructurată. Sintaxa frazei e destul de întortocheată, replicile au pe alocuri ceva vetust, e limpede că unor actori nu le e deloc la îndemână să le rostească. Cum spectacolul a fost gândit în formula de studio, cum un atare format aduce după sine limitări temporale, partitura a fost amputată, comprimată cu urmări deloc benefice pentru coerența ei, pentru ceea ce se cheamă dramaturgia montării, detaliu cu urmări deloc minore asupra inteligibilității ei.
Cele mai bine de două ore cât durează spectacolul par lungi din cale afară. Mai întâi fiindcă mult, prea mult timp, montarea se scurge leneș, monoton și neinteresant Nu s-au pus pe prea multe dintre paginile spectacolului acele imperative care de obicei împodobesc partiturile muzicale, dându-le un suflu sistolic inconfundabil: con molto, allegro, allegretto, pizzicatto, con brio și altele asemenea. Spre final lucrul acesta se întâmplă, dar la efort se înhamă cu adevărat doar unul dintre interpreți, e drept, cel al rolului titular, Richard Balint, un foarte bun Calogero, ceea ce, desigur, nu e tocmai îndeajuns. Sigur, e foarte bine că s-a solicitat sprijinul unui magician profesionist, e vorba despre Eduard Malița, despre care mi se spune că ar fi un virtuoz, numai că uneori prezența lui e cu adevărat utilă, alteori nu tocmai. Unul dintre numerele de magie, folosit pentru a acoperi o seamă de schimbări de decor, obliterat de mișcările din spate ale mașiniștilor, pare a fi de prisos în economia generală a spectacolului. Nici eclerajul rezervat lui Eduard Malița nu a fost unul inspirat. În al doilea rând, cele două ore par mai lungi decât ar fi fost cazul fiindcă scaunele puse la dispoziția spectatorilor sunt mici, incomode, înghesuite. Nimeni nu pare să se fi gândit la confortul publicului, nimănui nu i-a trecut prin cap că un spectacol-eveniment, așa cum a fost anunțat acesta, nu se poate savura cu hainele de iarnă în brațe fiindcă la Casa de Cultură a Sindicatelor nu există garderobă. De ce nu a fost improvizată una e mai greu de spus.
Nu s-a obținut dorita armonizare a evoluțiilor actoricesți. E, după cum spuneam, pregnant, convingător prin evoluție, înregistrează o victorie de palmares Richard Balint (Calogero Di Spelta). Sunt la locul lor și fac ceea ce trebuie Suzana Macovei (Zaira), Angela Hușanu (Marta), Andrian Locovei (Sergentul, care are se lupta cu un costum cam de împrumut), Petre Ghimbășan (Chelnerul), Mihaela Gherdan (Amalia), Tiberiu Covaci (Arturo), Răzvan Vicoveanu (Mariano, în pofida faptului că rostul bărcuței pe roți, cu ajutorul căreia intră în scenă uneori personajul îmi scapă), Alexandru Rusu (Gennario), Adela Lazăr (Rosa), Lucia Rogoz (Matilda). Sunt la locul lor, dar amintesc prea mult de rolurile anterioare Sebastian Lupu (Gervasio), Mirela Lupu (Doamna Locascio), Corina Cernea (Doamna Zampa). Ar fi la locul lor Sorin Ionescu (Gregorio), dacă actorul nu s-ar deda la grimase excesive, și Ion Ruscuț (Roberto), dacă ar purta cu ceva mai multă rigoare costumul. În alte spectacole era mai bun, mai sigur pe sine, mai riguros cu el și cu arhitectura rolului, cu vocea, cu gestica Daniel Vulcu (Otto). Aici, interpretul intră în scenă cu o anumită morgă, cu o anumită voce făcută, de care uită mai degrabă decât ar fi fost necesar, iar mai apoi își autocitează intonația și gesturile. Decorul gândit de Vioara Bara are eleganță, dar nu știu dacă ar fi fost neapărat obligatorii practicabilele din plexiglas. Ilustrația muzicală, aleasă de Delia Serban, e excelentă, umanizează montarea. Aria E lucevan le stelle din Tosca, auzită mai întâi într-o superbă interpretare, mai apoi reluată în final de Richard Balint mi se pare a contribui la sporirea voltajului, a cuantumului de emoționalitate a spectacolului.
