-
Dumnezeul New-York-ului Orb de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
Nu traim cu adevarat mai mult de doua minute pe zi. Si atunci, de cele mai multe ori, fara sa ne dam seama. Haotic si bezmetic, ca si cum am fi teleghidati. Restul nu e decat o alunecare in gol. O infasurare sufocanta in plasa normelor aberante. Care e legatura atat de fragila dintre ceea ce ni se intampla si ceea ce este scris sa ni se intample, dintre cauza necunoscuta si efectul adesea inexplicabil? Ce ne determina sa facem ceva si cine detine misterul lucrurilor care ne raman ascunse?
David Mamet, unul dintre cei mai tradusi si jucati dramaturgi americani contemporani, jongleaza aproape in fiecare dintre piesele sale („American Buffalo“, regizata de Marcel Top la Teatrul LUNI de la Green Hours, „Duck Variations“ etc.) cu terenul minat al aparentelor, cu ceea ce personajele par ca tin sub control. Dialogurile laconice sunt de o concentrare uluitoare, iar monologurile sunt runde de intrebari care lasa intentionat raspunsul in aer.Tensiunea vine din detalii nesemnificative, dintr-un obisnuit aproape stereotip. Mamet ajunge la adevarurile general valabile prin defrisarea banalului. Spectacolul „Edmond“ face parte din prima faza a proiectului „Comedia tine la TINeri“, care a debutat in septembrie.
Te trezesti intr-o zi si realizezi ca tot ce ai trait e un bulgare de nisip. Ca e fara sens si derizoriu. O parasesti pe cea langa care ai stat pentru ca nu mai simti nici o atractie. Tot ce imparti cu ea e confortul fals al normalitatii. Vidul sigurantei in doi. Obisnuinta torturanta, tacamul conventiei la capac. Si dintr-odata incepi sa traiesti. „Edmond“ e spectacolul unui inceput initiatic. Al nesigurantei si degringoladei, al unei alte/ noi vieti si deopotriva al credintei. Al intrebarilor esentiale care-ti rastoarna radical toate deprinderile anchilozante. Nimic pe lume nu e fara rost. Trebuie doar sa stii sa-ti asumi tot ce-ti este dat. In asta sta filozofia concreta a spectacolului. Edmond e un om de afaceri de 37 de ani, insipid si plictisit la inceput, cu o viata terna, care se hotaraste sa plece de acasa si e scurtcircuitat de un lant de intamplari limita. Il modifica fundamental si il provoaca sa nu mai tina cont de nici o regula. Sa intre intr-un fel pe sina realitatii brutale, in care alba-neagra e trucul perfect al sortii care-i joaca feste. Convietuirea cu tot ce e impus e o cursa cu obstacole. Edmond cauta experiente sexuale inedite in cluburi obscure, admira nevinovat palaria unei femei care il acuza de tentativa de viol, omoara o fata din greseala, este jefuit si batut, inchis si violat (scena de o intensitate cutremuratoare). E un extraterestru intr-un New York halucinant. Un copil care se maturizeaza dupa ce e traumatizat. Il insoteste in noaptea iadului urban, in agonia ritualului violente, un preot-ghid orb, un Tiresias modern, dilematic si protector.
Radu Iacoban (Edmond) se pliaza excelent pe apatia si revolta personajului, pe uluirea, inocenta, frica, relaxarea si neputinta lui. Pe brusca lui trezire la viata, care ii schimba total stilul de joc. De altfel, fiecare actor joaca exact in cheia textului si a propunerii regizorale. Natural, dezinvolt, „stradal“ la modul cel mai firesc cu putinta. Spectacolul, cu o structura filmica, are umor si emotie puternica. Merita sa intre in repertoriul Teatrului de Comedie.
-
Spectacol remarcabil la Teatrul de Comedie: 'Edmond' - în regia lui Marcel Ţop de Iulia Jinariu sursa: Informatia.ro
Edmond' abordează un subiect de actualitate. Problemele sunt actuale, iar tema este centrată pe individul însingurat, într-o societate ale cărei valori s-au răsturnat, iar alienarea acestuia devine aproape iminentă.
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea 2005-2006, la 7 septembrie, cu proiectul "COMEDIA ŢINE LA TINEri", initiat cu sprijinul Primăriei Municipiului Bucureşti şi care are drept scop promovarea şi susţinerea tinerilor creatori de teatru, absolvenţi 2003-2005.
Marcel Ţop a absolvit în 2004 Regie Teatru la clasa prof. univ. dr. Valeriu Moisescu, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" Bucureşti şi a fost premiat la diverse festivaluri din ţară şi din străinătate. În ultimul weekend, Teatrul de Comedie a găzduit piesa pe care Marcel Ţop, alături de câţiva actori tineri şi talentaţi au pus-o în scenă: 'Edmond' de David Mamet.
'Edmond' abordează un subiect de actualitate. Problemele sunt actuale,
Citeste tot pe
Informatia.ro
-
Cătălin Babliuc în Proxenetul de Irina Budeanu sursa: Azi
Tânărul actor Cătălin Babliuc este apreciat de regizori şi joacă în două spectacole ale acestei stagiuni. Este vorba de "Edmond" la Teatrul de Comedie, unde interpretează rolul Proxenetului şi "Cum gândeşte Amy", la Teatrul Mic, în rolul Dominic Tyghe.
Tânăra generaţie de actori începe să fie tot mai vizibilă pe scenele teatrelor noastre. Cătălin Babliuc este unul dintre tinerii actori care a reuşit, imediat după examenul de absolvire, să fie remarcat de regizori şi directori de teatru. Astfel, în această stagiune, el joacă în două spectacole: unul aparţinând teatrului de proiecte şi celălalt teatrului de repertoriu. La Teatrul de Comedie, după cum bine se ştie, proiectul, iniţiat de George Mihăiţă, "COMEDIA ŢINE LA TINEri", se bucură de un succes binemeritat atât la public, cât şi la critică şi scoate la rampă tânăra generaţie de regizori şi actori. În acest proiect l-am descoperit şi pe actorul Cătălin Babliuc. Alături de regizorul Marcel Ţop şi de colegii săi de la Facultatea de Teatru, el reuşeşte să reţină atenţia spectatorului prin întruchiparea a trei personaje în Edmond, de David Mamet. Rolurile Proxenetul, Tipul cu fluturaşi şi Colegul nr. 2 au reuşit să ne spună câte ceva despre interesul şi seriozitatea acestui tânăr actor faţă de actul teatral. Probabil că marea regizoare Cătălina Buzoianu l-a văzut în această montare şi s-a gândit să-i acorde o şansă, distribuindu-l în premiera Cum gândeşte Amy, de la Teatrul Mic. Dacă în Edmond creează trei roluri de mică întindere, dar bine construite în Cum gândeşte Amy el întâlneşte un personaj complex, care îi solicită întreaga forţă artistică. "Pentru mine Dominic Tyghe este o întâlnire neaşteptată şi mă simt foarte onorat că dna Cătălina Buzoianu m-a ales să joc în acest spectacol, împreună cu marea actriţă Valeria Seciu. M-a interesat foarte mult subiectul acestei piese, care ne vorbeşte despre conflictul dintre generaţii. Eu cred că acest conflict, prezent în orice perioadă, este o temă destul de uzată şi epuizată.
Tot ce mă impresionează la personajul meu, la Esme (n.r. personajul principal, interpretat de Valeria Seciu), la spectacol, în general, sunt situaţiile prin care trec aceşti oameni egoişti, orgolioşi, incapabili să se asculte" - ne-a spus Cătălin Babliuc.
-
Glenna cu Maria Dinulescu de Irina Budeanu sursa: Azi
Maria Dinulescu este una dintre tinerele actriţe care s-au remarcat la Gala "COMEDIA ŢINE LA TINEri". Ea a interpretat rolurile Glenna şi Peep Show Girl în spectacolul "Edmond" regizat de Marcel Ţop.
Absolventul Facultăţii de Teatru din cadrul UNATC, la clasa profesorului Valeriu Moisescu, Marcel Ţop a fost inspirat atunci când a ales-o pe colega sa, de la Actorie, Maria Dinulescu în spectacolul Edmond, inclus în proiectul "COMEDIA ŢINE LA TINEri". Deşi abia a absolvit secţia de Actorie, Maria Dinulescu a fost, deja, remarcată de regizori. Debutul ei s-a produs în filmul lui Cătălin Saizescu, Milionari de weekend. Este clar că ea are o disponibilitate foarte mare atât pentru film, cât şi pentru teatru, fenomen care caracterizează noua generaţie de artişti. Ceea ce este un lucru îmbucurător, pentru că, deşi nu există o şcoală dedicată doar actoriei de film, aşa cum se întâmplă în Occident, noul val are deschidere, deopotrivă, către teatru şi film. În acest sens, i-aş aminti şi pe colegii ei Mihai Bendeac, Ana Ularu, Maria Popistaşu, Dragoş Bucur, Andi Vasluianu, Bogdan Cotleţ ş.a. Maria Dinulescu are prospeţime, farmec şi o bună stăpânire a mijloacelor artistice, jucând cu naturaleţe şi trecând uşor de la dramă la comedie.
În spectacolul Edmond, ea interpretează două personaje feminine complet opuse, Glenna, o fată naivă, pură, idealistă şi Peep Show Girl, o prostituată. În Glena, ea ne aduce în atenţie prototipul fetei, încă adolescentă, care visează la o altă existenţă, decât cea obişnuită, pe care o are în viaţa reală: o simplă chelneriţă.
Trăieşte cu iluzia că într-o bună zi va fi o mare actriţă, dar şi cu iluzia unei mari iubiri.
Atunci când se confruntă cu realitatea, atunci când Edmond, personajul principal, vrea să-i deschidă ochii, ea refuză şi se ascunde cu disperare în lumea fictivă pe care şi-a construit-o. Apariţia ei în Peep Show Girl, deşi scurtă, este greu de uitat.
Nu îţi vine să crezi că fata cuminte din Glena se transformă brusc într-o femeie de moravuri uşoare, pentru care singura religie este trupul.
Alături de ea, i-am putut vedea pe Radu Iacoban interpretul rolului titular, Doru Bem, Iulia Lumânare, Mihai Marinescu, Cătălin Babliuc, Marilena Botiş şi Constantin Diţă.
-
Vocea divina a infernului - Edmond de Cristina Rusiecki sursa: Adevarul literar artistic
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decât salutar, Comedia Ţine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, sălile au fost pline până la refuz, aplauzele - lungi şi sacadate. Raportul între noutate şi teatrul tradiţional: fifty-fifty. Dacă spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, în regia Mihaelei Oană, o comedie bulevardieră de 1960 (Dumnezeu ştie prin ce se poate adresa tinerilor), şi Comedie neagră, regizat de Alex Mihail, au părut uşor îmbătrânite, le-a rămas celorlalte două, Ce tipe mişto! şi Edmond să reprezinte noutatea şi valoarea. Ce tipe mişto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi-a găsit imediat drumul către public prin problemelele actuale ale celor şase femei de 30-40 de ani care îşi gestionează viaţa, singurătatea şi dezamăgirile; apoi printr-o actorie de calitate; în sfârşit, prin capacitatea Iuliei Stănescu de a construi cu un umor de bună factură portrete de femei moderne, excelent individualizate.
Cel mai percutant spectacol rămâne, fără îndoială, Edmond, pe textul lui David Mamet, în regia lui Marcel Ţop. Cu piese născute din tipul de receptare de azi, cu priză la realitate, cu montări care mizează nu pe planuri regizorale secunde, ci pe impactul sălbatic al textului (în maniera deschisă de Bash, Shape of Things, American Buffalo, Natural Born Fuckers), Marcel Ţop practică un teatru al paroxismului. Un teatru artaudian, care vorbeşte cu cruzime despre voluptate şi frustrarea dementă născută în lipsa ei. Un teatru care accesează mentalul publicului numai după ce zbuciumul i s-a ghemuit în plex. Urechea regizorului e fascinată de dialogurile spurcate ale omului de acum din texte celebre de Bogosian şi Mamet, de ecuaţia invariabilă: putere-bani-sex-distracţie şi suma de proiecţii de care ea zemuieşte.
Apăsat de presiunea societăţii, de setul ei de reacţii în serie limitată, legat pe viaţă prin contractul cu statul, încovoiat de dogme, personajul lui Mamet intră în scenă în momentul în care se sufocă de atâta conformism. Rutina abisală îi mărgineşte toate straturile fiinţei. Liniştea domestică şi fericirea aşezată din familie îl castrează. Pentru oameni bine integraţi ca el, debuşeul ţine tot de clişee sociale: jocuri de noroc, subcultura viciului, prolifica industrie pornografică, plăcere riguros cuantificată în preţ. Revolta benignă de pe urma întâlnirii cu un ghicitor îl duce la condiţia de proscris. Edmond evadează, e escrocat, tâlhărit, bătut, sodomizat. Devine criminal fără să-şi dea seama. În câteva ore derapează, pe povârnişul umilinţelor, de la succes social şi condiţie respectabilă la cele mai întunecate abisuri ale degradării. Învaţă repede să-şi decline responsabilitatea. Ceilalţi sunt vinovaţi, chiar şi atunci când ucide. Este produsul unei societăţi care a pierdut exerciţiul asumării, pentru care preceptul suprem e "trăieşte-ţi clipa la maxim"; cu prelungirea aferentă în industria de entertainment. Indivizi ca el, ai noii ordini, nu simt nevoia întemeierii într-un set minimal de valori ori convingeri personale. De aici uşurinţa cu care cedează fobiilor impuse tot de modelele sociale: homosexualitate, mizantropie, rasism, misoginism.
Piesa lui Mamet este construită ca o moralitate medievală, cu 24 de scene-gravuri, în ritm sacadat, cu defilarea a 20 de portrete sumbre de interlopi, sateliţi ai personajului central. Dar nu numai structura trimite la o moralitate modernă. Şi finalul. După ce îşi revendică porţia de libertate şi instigă la autentic, înfometat de sens, la capătul unei invocări frenetice, Edmond sfârşeşte prin a intui prezenţa lui Dumnezeu în vocea liniştitoare a noului său coleg de celulă. Cu indiscutabilul său talent, cu vocea impecabil stăpânită, Radu Iacoban (Edmond), într-o veritabilă performanţă, când ironic şi rău, când înfometat de protecţie, când cinic, furibund, distant, când neînchipuit de vulnerabil, gradează infinitezimal suita de momente şi stări creând şi descătuşând tensiuni. Iulia Lumânare practică o actorie modernă, plină de substanţă, care respiră adevăr, Marilena Botiş pedalează subtil pe exotismul viciului, iar Maria Dinulescu se dovedeşte naturală, picantă, convingătoare. Li se alătură Mihai Marinescu cu o prestaţie suculentă, cu comic actual - ironie şi disimulare -, Doru Bem, cu mărci şi sonorităţi ale blândeţii liniştitoare, Constantin Diţă şi Cătălin Babliuc, glaciali, energici şi veridici.
Departe de desfăşurări sterile, de formule ultraconceptualizate, teatrul senzorial al lui Marcel Ţop, intens energetic, mizează pe tulburătoarea performanţă a actorilor antrenaţi în schimburi frenetice de vibraţii cu publicul. Muzica de calitate, bine aleasă, percutantă, suplineşte elementele de decor din scenografia minimalistă şi impregnează publicul cu o atmosferă vitală pulsând în acţiunea din ce în ce mai dementă a piesei. Poate că legătura dintre scene nu e tocmai perfectă, dar nimic nu rămâne exterior sau fals în montarea lui Marcel Ţop. Părând să fi găsit proporţia de aur între furie şi lirism, marca 2005, spectacolul său rescrie paroxistic ecuaţia voluptate-suferinţă. Nu-l rataţi!
-
Testul confirmarii de Valentin Dumitrescu sursa: Revista 22
Un spectacol de tinuta este productia regizorului Marcel Top, prezentat in cadrul programului COMEDIA TINE LA TINEri, aflat la prima editie (7 septembrie-9 octombrie). Teatrul de Comedie, cu sprijinul Primariei Capitalei, si-a propus ca, prin cele patru editii ale unei initiative laudabile, sa aduca in atentia publicului artisti ai scenei la inceput de cariera. Actori, regizori, scenografi, cativa deja afirmati in spatiul underground, intra astfel intr-o competitie conceputa de organizatori cu o finalitate precisa: accesul la marele public. In functie de valoarea reprezentatiilor, se va opta pentru includerea pe afisul institutiei de spectacol a creatiilor independente semnificative, distincte spiritului de grup gen "noi intre noi". O relativizare necesara, interesul fiind directionat spre ceea ce depaseste seria, în fond unicitatea definitorie actului creator. Nu s-ar putea spune ca propunerea regizoarei Iulia Stanescu, Ce tipe misto!, de Laura Shaine Cunningham,
Citeste tot pe
Revista 22
-
Vocea divină a infernului - Edmond de Cristina Rusiecki sursa: Agenda LiterNet
Teatrul de Comedie a deschis stagiunea cu un proiect mai mult decât salutar, Comedia Ţine la TINEri. Succesul la public al celor patru spectacole s-a dovedit enorm, sălile au fost pline până la refuz, aplauzele - lungi şi sacadate. Raportul între noutate şi teatrul tradiţional: fifty-fifty. Dacă spectacolele Domnul Masure de Claude Magnier, în regia Mihaelei Oană, o comedie bulevardieră de 1960 (Dumnezeu ştie prin ce se poate adresa tinerilor), şi Comedie neagră, regizat de Alex Mihail, au părut uşor îmbătrânite, le-a rămas celorlalte două, Ce tipe mişto! şi Edmond să reprezinte noutatea şi valoarea. Ce tipe mişto!, textul americancei Laura Shaine Cunningham, în regia Iuliei Stănescu, şi-a găsit imediat drumul către public prin problemelele actuale ale celor şase femei de 30-40 de ani care îşi gestionează viaţa, singurătatea şi dezamăgirile; apoi printr-o actorie de calitate; în sfârşit, prin capacitatea Iuliei Stănescu de a construi cu un
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Teatru de pus în seif de Dan Boicea sursa: Adevărul
„American Buffalo“ este un spectacol foarte bine copt, ajuns la maturitate, după câţiva ani de rulaj în repertoriul teatrului de pe Calea Victoriei. Producţia se va relua în stagiunea viitoare şi se impune ca „lectură“ obligatorie pentru cei care vor să ştie ce înseamnă o comedie adevărată.
Există spectacole care merită o soartă mai bună şi care ar trebui văzute de cât mai mulţi spectatori, pentru că îi pot ajuta să facă diferenţa între calitate şi superficialitate, între interpretări puternice şi amatorism.
Este foarte puţin probabil să mai întâlneşti un text atât de amuzant, la limita dintre absurd şi comedie, care articulează atât de bine lumea marginalilor, a şuţilor, parodiind-o din interior, analizând pe îndelete mecanismele de gândire a unor tâlhari care pun la cale o „mare“ lovitură.
În piesa apărută în 1975 şi jucată prima oară la Chicago, autorul american David Mamet a făcut o radiografie de profunzime
Citeste tot pe
Adevărul
-
American Buffalo. Tragicul la pungaşi de Cristina Rusiecki sursa: Cultura
Ce caută lumea când se duce la Teatrul ACT? Un alt fel de a juca decât în teatrele mari şi fosilizate; naturaleţe, simplitate; un mod nou de a se adresa - cel al lumii de azi -, actorie modernă fără declamaţii teatrale şi ţipete de mâna a treia, fără patetism, fără "lacrima (searbădă!) din colţul ochiului". Un limbaj viu, colorat, suculent şi un text care să vorbească despre adevărurile lumii. Mari şi mici. Cu atât mai bine când sunt mari.
Ei, bine, dacă asta caută lumea, înseamnă că Teatrul ACT a dat lovitura. Lovitură cu nimic mai puţin spectaculoasă decât o producţie de factura lui Bash, să zicem. O lovitură la care concordă mâna unui mare dramaturg american, David Mamet, talentul verificat al regizorului Cristi Juncu şi impactul actorilor Gheorghe Ifrim, Vlad Zamfirescu şi Marius Florea Vizante, care au riscat un gen periculos (prin apropierea de trivial) şi au reuşit o actorie de mare calitate. Lovitura comună se numeşte American
Citeste tot pe
Cultura
-
Un alt fel de bizon pentru liniştea noastră de Mihai Buzea sursa: Academia Cațavencu
Nu ştiu cât de rentabil e Teatrul Act, ca afacere, dar ca teatru e categoric o reuşită: repertoriu mic şi bine ales, actori foarte buni, public restrâns şi care cunoaşte, cam asta e impresia pe care mi-a lăsat-o mie. Mai e şi micul „amănunt“ că sala e în aşa fel organizată, că nu prea poate pleca melteanul acasă, dacă se plictiseşte (cum se întâmplă de multe ori la teatrele mari), nemaivorbind de fenomenul „mobil care sună în timpul piesei“. Sau, cine ştie, am avut eu noroc să nu sune nici un mobil de data asta. Nici chiar al meu.
Piesa* pe care am văzut-o la Act e aproape de-o vârstă cu mine, dar încă e foarte bună. Aş zice chiar că timpul a decantat-o, adică i-a lăsat numai partea etern-umană, pe când „fazele“ şi expresiile care erau la modă acum treij’ de ani trec practic neobservate. Sinopsis, ca să fie clar: Don, Teach şi Bob sunt trei fraieri, un fel de spărgători aspiranţi care până la urmă nu dau nici o spargere,
Citeste tot pe
Academia Cațavencu
-
Bizonii suntem noi de Cosmin Stăniloiu sursa: Agenda LiterNet
Băi, focus! (aici duc două degete spre ochii mei, apoi le îndrept spre ai tăi, gestul ăla de film american, "i am watching you"). Nu trebuie să te îmbraci ca de bal, nici ca de plajă. Îţi pui blugii de-i aveai pe tine şi când te-ai tăvălit ultima oară prin iarbă, pe înserat, în parc, cu fata. Bilet îţi iei la faţa locului. Adică, focus: te duci cu vreun sfert de oră mai devreme în faţa teatrului şi sigur unul, doi, trei dintre aceia care au bilet, renunţă la el, motivele îi privesc. Şi intri!
Ei sunt trei, tu unul singur, chit că în jurul tău mai sunt vreo sută, şi ei cu ochii mari, şi ei hlizindu-se sau râzând în hohote, şi când e, şi când nu e cazul. Don, Bobby şi Teach. Ce băieţi! Don e şeful, ca să stabilim de la început ierarhia. Bob e puştiul luat din stradă, pentru că Don are nevoie de ceva spirit patern şi un pic mai mult sentiment de maestru. Bob e aşadar copilul-discipol, naiv, loial şi bătut în cap.
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
-
Propunere interesantă de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
Teatrul independent marcheaza un nou castig al prestigiului sau la Teatrul Act prin doua spectacole "Oleanna" de David Mamet si "Afterplay" de Brian Friel, atragand atentia asupra unor actori de inalta clasa, dar mai putin prezenti in viata teatrala curenta.
Se pare a fi preferati ai repertoriilor noastre teatrale americanul David Mamet si irlandezul Brian Friel. Americanul sustine afisul Teatrului Act si prin «American Buffalo». La randul sau, Brian Friel e cunoscut publicului bucurestean prin «Molly Sweeney» (Teatrul «Bulandra») si «Dansez pentru zeul pagan» (Teatrul National «I.L. Caragiale»)"
Dramaturg, scenarist, dar si poet, David Mamet in OLEANNA – un titlu ce nu spune nimic romanilor, dar e cunoscut americanilor prin utopica istorioara din Pennsylvania -, propune analiza relatiilor dintre un profesor si o studenta, intr-o comedie amara cu o replica vie.
Se porneste de la un dialog sofisticat, pretentios intelectual, arid, prin care dascalul ii explica studentei
Citeste tot pe
România Liberă
-
Calau intelectual torturat de victima impostoare de Cristina Rusiecki sursa: Revista Cultura
Nu am mai intalnit un spectacol – ca „Oleanna“ de David Mamet, montat de Andreea Vulpe la Teatrul ACT –, care sa starneasca reactii atat de vii, de-a dreptul organice, si care sa alinieze spectatorii de o parte sau alta in dezbateri interminabile. Desigur, se pune intrebarea daca situatia din piesa are vreo aderenta la realitatile romanesti, unde miscarea feminista inregistreaza progrese destul de slabute, despre political correctness nici nu poate fi vorba (ca sa se poata discuta reversul sau, cum face Mamet), iar despre acuzele mincinoase de hartuire sexuala din partea studentelor care nedreptatesc profesorii... sa ma ierte Dumnezeu! Putine studente am vazut sa distruga cariera profesorilor, destui profesori am intalnit sa faca „presiuni“ asupra studentelor. Si atunci exista la noi background -ul pentru a percepe toate problemele puse de Mamet in „Oleanna“? Lupta dintre barbat si femeie in urma miscarii feministe puternice, drepturile obtinute in ani de aparat
Citeste tot pe
Revista Cultura
-
Noul realism magic în ”Codrii” de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
Unii spun că suntem deja o cultură foarte adaptată la noua dramaturgie, și este adevărat, de vreme ce avem în repertorii piese contemporane traduse din engleză, franceză, germană, norvegiană, suedeză etc. Felul în care aceste piese au intrat în repertorii, de obicei la propunerea regizorilor, este însă dovada unui comportament compulsiv – se descoperă un autor și se traduce tot ce a scris el sau se traduce o piesă care are succes și imediat e preluată de mai multe teatre simultan. Să nu fie în lume destule piese interesante, care să merite a circula? Vina e, mai degrabă, a aceleiași culturi ”deschise” de care vorbeam la început, fiindcă nu respiră suficient aer din afara cercului ei strâmt, nu încurajează formarea de traducători pasionați, care să hrănească sistematic ”industria” teatrală de la noi (cuvânt pus în ghilimele fiindcă mai sunt multe condiții de îndeplinit până când teatrul/arta să devină o industrie pe aceste
Citeste tot pe
Art Act Magazine
-
Relații, nu stări de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
A trecut ceva vreme de când nu am mai văzut un spectacol de teatru semnat regizoral de Alexandru Berceanu. Slujindu-mă de cv-ul inserat in pliantul întocmit de Mihaela Balint pentru spectacolul cu piesa Codrii de David Mamet, înscenat la Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad, pot să numesc cu exactitate ultimele montări ale tânărului director de scenă, montări pe care am avut ocazia nu doar să le văd ci și să le comentez. E vorba despre Fuck you, Europa!, piesa Nicoletei Esinencu, original, dar și eficient înscenată la Teatrul Fani Tardini din Galați, în 2006, și, cu un an înainte, despre un foarte bun spectacol cu una dintre cele mai frumoase și, cred, mai nedreptățite piese ale lui Shakespeare – Măsură pentru măsură, la Teatrul Tomcsa Sándor din Odorheiul Secuiesc. Prin montarea lui de atunci, Alexandru Berceanu a demonstratdupă ce cu zeci de ani înaintea lui a făcut-o Dinu Cernescu în spectacolul de la Teatrul Giulești, azi Odeon- în ce mare eroare se află shakespearologii care socotesc această scriere una de raftul al doilea. Iar când această demonstrație inteligentă, inventivă, originală, cu metaforizări îndrăznețe și răsturnări de perspective față de model se petrece într-un spectacol produs de un Teatru aflat în primii săi ani de existență, dispunând de o trupă tânără, fapta artistică de atunci a lui Alexandru Berceanu se cuvine socotită încă și mai meritorie. Sa vorbit, din păcate, prea puțin despre ea, s-a scris încă și mai puțin. Ce a făcut în răstimpul în care a lipsit din teatru Alexandru Berceanu? Nu, nu a stat degeaba, a făcut film, film de televiziune la Mediapro (adică la Pro tv-ul românesc și la sora lui mai mică, Acasă tv) și la surata (filiala) cehă. Regizorul revine la ceea ce îndeobște se cheamă dragostea dintâi, adică la teatru, nu cu un mare spectacol, nu cu o mare montare, ci cu ceea ce aș califica drept un spectacol de încălzire. Codrii, după piesa lui David Mamet, mi se pare a fi o montare de tranziție, un spectacol făcut spre a-i face revenirea mai ușoară regizorului. Un mod artistic de a spune la revedere ! filmului și bine te-am regăsit! teatrului. De ce spun asta? Mai întâi fiindcă Alexandru Berceanu a optat pentru o piesă scrisă de David Mamet, deopotrivă dramaturg și scenarist dar și regizor de film. Care și atunci când scrie pentru scenă parcă tot la film se gândește. Piesa se cheamă Codrii și dă semne a fi fost scrisă pentru Broadway, mai exact pentru acele spectacole de pe Broadway în care mari actori de film vor să arate lumii că nu sunt doar actori de film, ci și foarte buni actori de teatru. Ba chiar performeri în domeniu. Codrii este o piesă despre un băiat și o fată ( care în cazul de față se numesc Nick și Ruth), ce se întâlnesc, se îndrăgostesc unul de celălalt, vor să fugă departe de lumea dezlănțuită, se izolează undeva pe o insulă, își construiesc un modern joc de-a vacanța și, pe neașteptate,într-o singură zi află esențialul despre ei înșiși. Iar esențialul acesta e că de fapt nu prea știu nimic unul despre altul și că nu e atât de simplu să îți asumi condiția de cuplu. Cu atât mai mult cu cât Ruth înțelege că, dincolo de excesul de vorbe, Nick e ascuns cu totul, din tot felul de motive cu rădăcini în trecut, într-o carapace, că e multă singurătate în lume, că pentru a contracara această singurătate încercăm să fim calzi, ba chiar mimăm căldura, dar și că singurătatea aceasta reală are un corespondent periculos și o explicație în ființele care trăiesc înăuntrul oceanului nostru de apă. Or, tocmai aceste ființe vor trebui învinse mai departe, împreună de Nick și Ruth. Nu neapărat fiindcă la un moment dat intervine în piesă motivul pescărușului, ascultând cu luare aminte replicile din Codrii, gândul m-a dus la Cehov și la faptul că, așa după cum afirma încă din 1921 un critic de mare anvergură precum William Gerardi, în creația dramaturgului rus a răsunat pentru prima oară tema solitudinii. Tot la fel cum mi-am amintit că Tennessee Williams, într-un articol intitulat Person to Person, definește viața drept strigătul unui prizonier către altul din celulă în singurătatea la care fiecare este condamnat toată viața. Și tot pe linia filiațiilor culturale, putem plasa Codrii în descendența unor scrieri de Arnold Wesker (mă gândesc la Anotimpurile) sau de John Osborne, cel care ambiționa să îi facă pe oameni să simtă, să le dea lecții de simțire. Codrii e o piesă fără acțiune, fără evenimente majore, ce se desfășoară într-un ritm discontinuu care implică mai cu seamă valorizarea pulsațiilor subconștientului. O piesă a elanurilor și a renunțărilor, a efuziunilor și a rătăcirilor, a vorbei care ascunde mai mult decât explică, a cuvântului ce rănește, a violenței și a tandreței, a bucuriei și a regretului, a mărturisirii și a disimulării, a hotărârii și a capitulării, a sincerității și a minciunii, a atracției și a repulsiei. O piesă de
actori, de actori buni, dar și de actori cu experiență care trebuie să știe să puncteze în chipuri felurite
momentele de emoție, dar mai ales să stabilească relații, chiar și atunci când personajele le sunt în contradicție. Iar rolul regizorului e acela de a îndruma jocul actoricesc spre instituirea de relații și spre depășirea etapei în care doar se elaborează și se joacă stări. Neîndoielnic, Cecilia Donat și Alex Mărgineanu (revenit și el în teatru după ce a făcut mult film de televiziune și asta se vede și în bine, dar și în rău) sunt doi actori buni. Așa că cel mai adesea le iese elaborarea stărilor. Nu au încă destulă experiență, dezinvoltură și asta se decontează în minusurile de la nivelul relațiilor. Ambii au o delicată sensibilitate și multă disponibilitate umană. Au farmec și au și ceea ce se cheamă detentă scenică. Iar când, cu ajutorul lui Alexandru Berceanu, ajung să își adune tot sufletul într-o privire și să exprime întreaga complexitate a trăirilor personajelor într-o mângâiere, fie ea și una abia schițată, ajung la performanță. Ceea ce se întâmplă mai frecvent, mai consecvent, în fine, mai emoționant și mai real, mai puțin tehnic în a doua parte a spectacolului. Și cred că lucrurile vor evolua mult în bine când montarea se va roda și când cei doi interpreți vor beneficia ceva mai mult decât sa întâmplat în reprezentația văzută de mine de prezența publicului. Care trebuie să le devină aliat prin emoție.
Sigur e că atât cei doi interpreți cât și regizorul spectacol lui au avut un aliat de nădejde în semnatarul decorului, Doru Păcurar. Spectacolul beneficiază de o scenografie situată la limita exact cumpănită dintre realism și metaforă, comentând frumos nu doar ceea ce se spune, ci mai cu seamă sentimentele, spaimele, neîncrederea, lipsa de siguranță, traumele ce se află dincolo de vorbe.
-
Cronica de (ceva mai mult de) 5 rânduri: Codrii - FNT, 2010 de Oana Stoica sursa: Agenda LiterNet
Textul lui David Mamet face un tablou pointilist al unei relaţii degradate. Refugiaţi în pădure, la malul unui lac, el şi ea încearcă să refacă ceea ce a fost cândva o poveste de dragoste. Problemele apar din ciocnirea tipologiilor. Ea, extrem de volubilă, o sălbăticiune care se ghemuieşte cu tandreţe pe pâmânt, el, introvertit, labil, bântuit de coşmaruri, cu o uriaşă nevoie de siguranţă. Sinapsa între ei lipseşte sau a fost distrusă. Decorul realisto-simbolist combină o verandă şi o banchetă - balansoar din lemn cu o uriaşă blană de urs, element important şi metaforic al angoaselor nocturne. Autorii fac referiri la un realism magic asemănător spectacolelor lui Liviu Ciulei. Nu contest că o asemănare există. Problema pare a fi totuşi textul. Undeva, cele două personaje nu sunt credibile. Ea este guralivă şi are o idee fixă (să se plimbe noaptea pe ploaie prin pădure) ceea ce o face de la un punct încolo antipatică. El o suportă prea
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
