Hecuba lu' Maniuțiu de Călin CIiobotari sursa: Flacăra Iașului
Premiera la Teatrul National „Vasile Alecsandri" Iasi. „Aici, la portile beznei", scenariu dramatic dupa „Hecuba" si alte tragedii euripidiene, de Mihai Maniutiu: regia: Mihai Maniutiu; scenografie: Valentin Codoiu; distributie: Doina Deleanu, Tatiana Ionesi, Livia Iorga, Oana Sandu, Haruna Condurache, Diana Chirila, Petronela Grigorescu, Antonela Cornici, Andreea Boboc, Maria Campean, Ingrid Elena Robu, Silva Helena Schmidt, Biatrice Cozmolici, Doru Aftanasiu, Octavian Jighirgiu, Cosmin Maxim, Constantin Puscasu, Daniel Busuioc, Radu Ghilas, Constantin Avadanei, Dumitru Nastrusnicu, Vlad Volf, Horia Verives, Petru Ciubotaru, Liviu Manoliu, Emil Coseru, Gelu Zaharia, Brandusa Aciobanitei, Theodor Ivan, Albert Jighirgiu, Emanoil Jighirgiu.
Ce legatura exista intre Euripide si manele? Dar intre ahei si motociclete? Cum poate fi redata drama femeilor troiene in asa fel incat aceasta drama sa devina credibila, palpabila, pentru spectatorul de secol XXI, indemnat sa priveasca,
Citeste tot pe
Flacăra Iașului
Am văzut Aici, la porțile beznei, spectacolul realizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași, în zilele Festivalului Național de Teatru, la începutul lunii noiembrie 2010, la câteva luni bune de la premiera din mai. Scriu despre montarea în cauză la alte câteva luni distanță, nicidecum din dorința de a recupera niște restanțe, ci pentru că am simțit nevoia de a-mi acorda un timp de reflecție mai îndelungată. Să mă explic. Am plecat de la spectacol cu un acut sentiment de insatisfacție. Nu a fost, pare-se, o toană de moment de vreme ce solicitat, câteva zile mai încolo, de un cotidian central să întocmesc un top al spectacolelor proaste din FNT, am trecut pe listă, deloc cu inima ușoară, și reprezentația ieșeană.
Poate nu neapărat fiindcă ar fi fost chiar atât de neizbutită încât să justifice un atare tratament, cât din cauza faptului că am avut sentimentul că Aici, la porțile beznei e exemplul tipic de producție în care un regizor neîndoielnic mare – Mihai Măniuțiu, altminteri figurând printre preferații mei, nu iese la public, cum se zice, prin ceva cu adevărat creator. Aici, la porțile beznei face parte- sunt sigur de asta - dintre acele spectacole care îi încântă, îi bucură, le dă de gândit, îi emoționează pe cei aflați la primele întâlniri cu regizorul, cu felul acestuia de a concepe teatrul, dar provoacă nemulțumire și îngrijorare celor ce îi cunosc preocupările și stilul. Cu Aici, la porțile beznei Mihai Măniuțiu își continuă revizitarea creației marilor tragici greci, o operație începută în octombrie 2003, odată cu spectacolul cu piesa Alcesta de la Teatrul Național din Cluj. Regizorul a declarat în mai multe rânduri că socotește creațiile clasicilor Antichității extrem de actuale, cu puternice reverberații în contemporaneitate. Aceste reverberații sunt vizibile și în montarea de acum nu doar la nivelul vizualului, nu numai pentru că pe scenă vedem motociclete, corifei și coreuți înveștmântați în haine de piele. Lumea din Aici, la porțile beznei e una clocotitoare, e una a conflictelor nedecontate, de fapt o lume nedoritoare de decont, o lume a instinctelor primare, gata oricând să scape de sub control. O lume pusă pe confruntare, gata oricând să lase în libertate conflictele latente, exact cum e cea în care ne e dat să trăim zi de zi. O lume ce recurge la șiretlicuri spre a-și ascunde adevăratele intenții, strategia calului troian devenindu-i a doua natură. Toate aceste dominante sunt foarte bine subliniate de spectacolul de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași. Prin remarcabila gestionare a spațiului teatral (aici, Măniuțiu ajutat în chip semnificativ de scenograful Valentin Codoiu, își continuă cu succes o altă temă de cercetare artistică predilectă), spectacolul devine unul al dezvăluirii efectelor nefaste, tragice ale confruntării și înfruntării. Ai impresia că se durează pe scenă un fel de basorelief în mișcare , în continuă agitație și stare nevrotică, la a cărui precizare contribuie light-designul semnat de Lucian Moga.
Întru sublinierea ideii că umanitatea din Aici, la porțile beznei e una colcăitoare, a instinctelor primare, Mihai Măniuțiu le cere actorilor distribuiți în corifei să cânte live manele, anume compuse pentru acest spectacol de Șerban Ursachi. Alăturarea dintre un gen de muzică specific subculturii urbane și marea tragedie greacă mi se pare doar la o primă privire șocantă. Tot la fel cum numai la o privire superficială se susține comparația cu Electra, spectacolul mai întâi orădean și apoi sibian, în care Mihai Măniuțiu făcea apel la muzica maramureșeană și la grupul Iza. Dacă ne încăpățânăm să recurgem la comparație, aș pune în evidență mai degrabă deosebirile decât asemănările. Cred ca în montarea de la Iași, regizorul a urmărit un efect contrar celui din spectacolul de la Oradea. Adică, dacă în Electra muzica pură, necontrafăcută a grupului Iza evidenția progresul pe calea izbăvirii, a regăsirii echilibrului și purității, cu prețul unei pasionalități dezlănțuite, în Aici, la porțile beznei recursul la manele (e drept, reflex al aceluia și procedeu al anacronismului) e destinat să potențeze tema agresiunii neostoite a non-valorii asupra a tot ceea ce înseamnă perenitate, certitudine, sens și echilibru ale Lumii și ale Existenței. Toate faptele despre care am vorbit până acum sunt atuuri ale montării. Tot la fel cum sunt coeziunea trupei (lucru mare după lipsa de coeziune ce a dus la eșecul numit Uriașii munților), dar și performanțele individuale ale unor actori precum Petru Ciubotaru (Odiseu) sau Gelu Zaharia (Taltybios). De unde atunci sentimentul de insatisfacție? Mai întâi din aceea că Mihai Măniuțiu recurge la o seamă de simboluri străvezii, la prima mână, dacă nu cumva chiar copilărești. Deloc creatoare, nicidecum inovatoare mi s-a părut scena lecției, în care de la un fel de catedră Hecuba vorbește despre necesitatea răzbunării, a revanșei. O scenă apăsat didactică, dar căreia i-a lipsit exact funcția de exemplaritate pe care și-a propus să o îndeplinească. Încă și mai puțin autentic inspirată mi s-a părut secvența destinată să reveleze maternitatea ultragiată. O cană cu lapte, dezgolirea sânilor, spălarea acestora cu lapte, așezarea Hecubei între cadavrele copiilor sunt procedee departe de subtilitatea cu care ne-a obișnuit și la care ne așteptam din partea lui Mihai Măniuțiu. În al doilea rând din aceea că Doina Deleanu, eronat distribuită după părerea mea în rolul Hecubei, evoluează linear, previzibil, e lipsită de combustie interioară. Mai pe românește spus, Aici, la porțile beznei e o rescriere modernă, contemporană a Hecubei din care e absentă protagonista însăși. De aici, din coroborarea celor două mari hibe, s-a insinuat și iată că se menține senzația de nereușită, de creativitate scăzută a montării ieșene. De la Mihai Măniuțiu doream mai mult. De astă dată nu a fost să fie. Păcat.
O tragedie pentru cei de azi de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
Un cor îndoliat, care jelește o moartã; cîrduri de turiști curioși, clãnțãnind din aparatele de fotografiat; cameramani, sunetiști și reporteri lacomi de senzațional; o femeie de serviciu blazatã; Apollo și Hercule. Sînt doar cîteva din personajele celei dintîi premiere a sezonului 2003-2004 la Naționalul clujean, cu Alcesta de Euripide, în regia lui Mihai Mãniuțiu. Aș spune cã opțiunea regizorului pentru o
piesã anticã a fost oarecum riscantã, pentru cã “moda” tragediilor a cam trecut în teatrul românesc.
Dacã în urmã cu vreo zece ani, spectatorii fãceau cozi ca sã vadã Danaidele lui Purcãrete sau Trilogia anticã a lui Șerban, acum mi-ar fi greu sã-mi imaginez același lucru. Însã Mihai Mãniuțiu, conștient de riscul asumat, citește textul lui Euripide adaptîndu-l sensibilitãții spectatorului de azi. Acțiunea pare sã se petreacã uneori într-un muzeu, prin care turiștii trec în grupuri și fotografiazã, snob-admirativ, exponatele. Alteori, spațiul devine cel originar, curtea palatului din Phera ori altarul unui templu. Tragedia lui Euripide – scrisã în 438 î.Chr., înainte de Medeea, Troienele sau Ifigenia în Aulis – este întrutotul atipicã. Ea restructureazã ideea teatrului ritualic, comunitar, și anuleazã conceptul tradițional de catharsis. Confruntarea dintre oameni și zei se preface într-un rãzboi (doar) zeiesc, cu deznodãmînt surprinzãtor. Condamnat la moarte pentru vina de a nu-i fi adus jertfe lui Artemis, Admet, regele Thesaliei, primește din partea lui Apollo îngãduința ca altcineva sã moarã în locul sãu. Singura persoanã care acceptã este chiar soția sa, Alcesta. Trauma moralã a lui Admet îl determinã pe Heracle s-o smulgã pe Alcesta din brațele lui Thanatos, dar ea se va întoarce imediat în moarte, universul uman fiindu-i de acum strãin. În mod neobișnuit, tragedia lui Euripide pare, pînã la un moment, sã fie una cu happy-end. Mai mult, în loc ca Alcesta sã-și reia locul în viațã, iar Admet sã-și ispãșeascã vina, lucrurile se petrec altfel. Sã stea ispãșirea lui Admet tocmai în faptul cã trebuie sã-și poarte vina prin viețuire? Este o deschidere hermeneuticã tentantã, prea speculativã însã în contextul dat. Spectacolul lui Mãniuțiu este construit într-o semnificativã alternanțã semanticã. Momentele tragice, ale tramei originare, incantatorii, potențate de prezenþa corului, se combinã cu cele comice, cu nãvala turisticã ori – într-un moment acut-contemporan – cu intruziunea cameramanilor și reporterilor TV care “înregistreazã” secvențele tragediei, într-un puzzle cu accente ironice. Totuși, antica piesã – și o dovedește spectacolul – pare mai potrivitã sensibilitãții contemporane decît celei de acum douã milenii și jumãtate. Aceastã grilã de lecturã face din montarea de la Național un spectacol dens, construit pe mai multe planuri, accesibil oricui, într-o manierã convingãtoare chiar și pentru plictisitul spectator contemporan. Mihai Mãniuțiu a folosit în spectacol aproape toți actorii teatrului. Chiar dacã au avut roluri generoase sau doar episodice, toți au jucat bine, transmițînd sãlii un adevãrat flux energetic. Alcesta este, în mare mãsurã, un spectacol de echipã, în care coordonarea și comunicarea dintre actori conteazã foarte mult. Totuți, meritã remarcați Ramona Dumitrean – o Alcesta expresivã, nuanțatã, al cãrei joc emoționeazã; Marius Bodochi (Heracles), într-un rol de mare forțã, realizat însã cu economie de mijloace; Ovidiu Crișan (Admet) – al cãrui rol s-a construit din tensiune interioarã, evocînd vinovãția și drama moralã a eroului; Cristian Rigman (Thanatos), un zeu al Infernului pus parcã pe șotii, în contra - punct cu celelalte personaje ale piesei. Foarte inspirate sînt decorul și costumele (Cristian Rusu), ca și mișcarea scenicã a actorilor (Vava Ștefãnescu). Excelentã muzica lui Iosif Herþea, care combinã sonoritãți grecești cu tonuri orientale și cu secvențe instrumentale foarte dinamice. I s-a reproșat viziunii regizorale o anume uscãciune, o cerebralitate ce ar împiedica emoția. Eu aș crede, însã, cã Mãniuțiu a fãcut o propunere, un spectacol deschis, accesibil oricui, la care eventuala raportare personalã se face prin prelungirea în mental ori afectiv a semnului scenic. Pe mine, Alcesta m-a amuzat și m-a emoționat totodatã. Fãrã sã mã dedublez. Pe de altã parte, spectacolul demonstreazã cã Antichitatea mai are încã destule sã ne spunã. Chiar și în ereticul mileniu trei.
